Un om deosebit

Înaintează prin liniștea străzii ca printr-un lan incomod. Sprâncenele lui stufoase iscă în mijlocul frunții o cută verticală. I se întâmplă din nou. Aceeași amintire sadică, ivită din senin, trecută cu ochii deschiși prin lumina zilei. Aceeași grămadă de cartofi. Fălcile i se strâng, mâinile mari cât niște lopeți prind reflex câteva gesturi incomplete, mătăhăloase, ce ar vrea să dea la o parte sacii prăvăliți în morman. Pentru o clipă își dă seama că poate arăta ca un nebun, așa că se înfundă în buzunare până la coate. Gândurile îi rămân însă prinse în același vis rău și adevărat, plin de cartofi. 

 Era luni, prima oră de lucru, iar pâcla albă și rece refuza să se mai ridice de pe cheu. O neliniște venită parcă din ceața aceea jilavă i se cuibărise în suflet, presimțea o zi rea. Apoi a urmat nenorocirea. Chinga macaralei a pocnit. Parâma a șuierat prin aer ca un bici al morții și a vărsat acea umbră groaznică. Docherii păreau furnici neputincioase în fața imensului mormânt de cartofi în care era strivit Sasha. Sasha şi atât. Nimeni nu știa mai mult despre puștiul tăcut și retras care, după chip, abia dacă avea trăiți douăzeci de ani. A fost luat de acolo fără viață în el, cărat pe scândura peste care roabele trec pragul depozitului, devenise și el un sac. Totul a intrat repede în normal, o anchetă formală avea să constate accidentul de muncă, nerespectarea normelor pe care docherul le-a semnat. În lipsa aparținătorilor, firma suportă cheltuielile de înmormântare, groapa comună, desigur.  

Nu l-a plâns nimeni, nu a venit nicio rudă în dana unde cei îmbrăcați în salopete nu înseamnă nimic. Pe acel cheu blestemat nu a contat niciodată de unde vii, ce istoric ai, ce hram porți, cazierul. Așa s-au aciuat foști pușcăriași ori faliți rămași fără familii, urmăriți, renegați sau decăzuți, nevrednici părăsiți de duh pentru care împlinirea supremă e menajul unei vampe cu tarif mic sau al unei sticle de poșircă. Dar tot acolo, mai rar, ajung și cărăuși care nu sunt alungați sau fugăriți de trecutul lor. Țărani simpli, învățați cu munca grea, care nu știu meserii și nici șmecheria bișnițarilor n-o au, săraci veniți la oraș să câștige niște bani, îndeajuns de proști și de puternici cât să poată fi hamali plătiți cu ziua. Știa că din această ultimă tagmă mai rămăseseră doar el și puștiul, simțea că asta îi leagă unul de altul. Numai că Sasha nu era destul de puternic pentru acel loc dur. A fost luat în primire chiar din prima zi în care a apărut:

– Dar domnisoru’ nostru, mânca-i-aș eu ochișorii ăia ca două mărgele, nu mănâncă la un loc cu noi? Tare mi-e că eu o să mă îndrăgostesc de tine… 

Încă două scursuri se pregăteau să intre în joc. A simțit să îl apere:

– Vezi să nu mă îndrăgostesc eu de tine, că o să râzi fără dinți în gură și cu sticla aia băgată în cur!

Toți au râs cu gura până la urechi, dar au înțeles ca Sasha e protejatul lui. De atunci nu a mai riscat nimeni să se ia de puști. Și totuși un simțământ tulbure îi spunea că ceva rău îi dă târcoale acestui băiat. Un rău de care nu îl va mai putea feri, o soartă pentru care fusese deja aruncat un zar pierzător. Când l-a scos din cartofi, i-a apăsat pieptul, l-a ridicat în brațe. Sasha atârna moale, fără suflare, fără șansă. Și i-a fost milă de el. I-a fost tare milă. 

Moartea puștiului i-a arătat cât înseamnă viața unui docher, i-a arătat cum vor merge lucrurile dacă la rândul său va crăpa strivit. După atâția ani trăiți de pe o zi pe alta, s-a închipuit murind ca un animal. Era limpede că un alt hamal fără chip îi va lua locul în timp ce, în oraș, lumea care contează nu va afla nimic. La moartea unui un hoț de primar au sunat sirenele vapoarelor și fanfara în piața mare, salve de tun, dar despre el, ca și despre năpăstuitul Sasha, nu se va scrie nici măcar un rând în vreun ziar care numără morții zilei. Așa se gândea în acea zi când a auzit în ceafă glasul enervant al supraveghetorului.

– Auzi, mă, tu crezi că aici iei bani ca să stai în fund și să te uiți la mare?

– Acum m-am așezat, știi doar că eu car cât doi.

– Eu văd că nu cari nici cât unu’.

– Doar țigara asta, vin acum.

Se gândea la ce înseamnă sufletul unui om. Se întâmplase prea repede. Nu i-a aprins nimeni nici măcar o lumânare lui Sasha, nu a spus nimeni nici o rugăciune. Toți au reluat lucrul pentru a nu-și pierde diurna, se muncea din nou, ca într-o zi obișnuită de pe doc. 

– Bă, da’ tu chiar ai tupeu! Nu vrei să-ți aduc și o cafeluță? 

L-a studiat din cap până în picioare, ca și când l-ar fi văzut pentru prima oară. Corpul sfrijit al supraveghetorului ținea ca pe cuier un halat caraghios de lung. Pe buzunarul de la piept lucea ca de obicei un ecuson.

– Ce scrie pe tăblița aia din piept?

– Scrie că eu sunt șeful tău și că dacă nu te ridici acum, te zbor de nu te vezi! La poartă așteaptă alții locul tău! Ce crezi că e aici, centru de odihnă pentru boschetari și bețivi?     

Supraveghetorul începuse să strige tot mai tare, dar el a continuat să vorbească calm.

– Unde îl duc pe Sasha? 

– Cine e ăsta?

– Cel care a murit. Poți să-i spui și tu pe nume. Așa îl chema, Sasha. 

– Nu mă interesează cum îl cheamă, aici vin sute de distruși ca el și ca tine. Ce te privește pe tine unde îl duce, e treaba ta? Treaba ta e să cari, că de asta ești plătit!

– Doar asta e treaba mea, zici?

– Exact!

Asta i-a răscolit o furie dementă. S-a dezmeticit chiar înainte să îl arunce în apă, ținea deasupra capului un omuleț care dădea din mâini și din picioare, strigând cât îl ținea gura. L-a lăsat ca pe un pui de mâță pe marginea cheiului și a plecat, nu s-a mai uitat în urmă, nu s-a mai întors după banii ce i se cuveneau. În ziua aceea a umblat pe străzi, nu s-a înfundat în cârciumă. A preferat să se amestece cu lumea bună din centrul orașului. A încercat un mers relaxat, și-a imaginat pentru o clipă cum că este un om deosebit, că a descoperit un leac ori vreo magie pentru care toți îl admiră. Apoi s-a gândit că ar fi vrut să fie măcar un om oarecare din oraș, amestecat cu ceilalți. Și parcă pentru prima oară Dumnezeu l-a auzit. Atunci a apărut grămada de pepeni.

Sprâncenele i se relaxează, mișcările încep să îi semene tot mai mult a mers. Gura, ca cioplită de o cazma, mijește un zâmbet nebărbierit, fără buze. În sfârșit, filmul ce-i rulează în cap a ajuns la acea zi salvatoare, ziua cea mare. Își amintește clar cum se plimba printre tarabe, fără nădejde sau direcție, prefăcându-se că are o treabă, ca toți ceilalți. Oamenii din centrul orașului i-au părut întotdeauna mai plăpânzi, se străduia deci să nu-i lovească din neatenție când privirea i-a fost atrasă de stângăcia cu care un negustor își descărca pepenii din căruță. A sărit să ajute și dintr-odată s-a trezit că are un rost în piață. Ceva ca un bine simplu și tămăduitor îl înghiontea să fluiere un cântec care i s-a zbenguit prin creieri și apoi s-a transformat într-o bucurie mare, într-o joacă de copil zevzec. Ghiulelele verzi începuseră să arate ca niște bășici ușoare în mâinile lui de docher. Negustorul privea mut spectacolul și, din când în când, își instala din frunte până la buric semnul crucii. Iar asta pe el l-a stârnit să râdă și mai tare:

      – Păi nu-i că am eu putere, unchieșule, pepenii matale nu știu ce au, că-s prea ușori, ia-u’te!

  Și atunci ce-i veni, că aruncă în sus ditamai pepenele. Negustorul dădu capul pe spate încercând să înțeleagă ce vede: 

– Aoleoo!

   Un moș își pusese mâinile în cap, iar o femeie își astupase gura cu o palmă. Oamenii văzuseră pepenoiul zburând si așteptau transfigurați să pocnească pe jos. Dar pepenele a fost prins. Toți ochii bulbucați de mirare se fixară în cele din urmă pe bila lucioasă și intactă, care ședea din nou lipită de burta uriașului. Imaginea lor caraghioasă îl zăpăci de bucurie și îi zbură doagele minții. Râdea hăhăit, așa cum râde doar când se îmbată zdravăn. Îl trecea din nou acea viitură pe care nu ar fi crezut să o mai trăiască vreodată. Era nesăbuința care îi exploda prin suflet în clipele de fericire din tinerețea crudă, când nimic în lume nu îl mai putea îmblânzi.

– Hahaha, păi, cum să îl scap bre, nu vezi cât îs de ușori? 

Și dintr-o dată, ca atins de dambla a apucat pepenele și l-a azvârlit așa de sus încât martorii au înlemnit cu sângele oprit în vene. Pepenele s-a răsucit în aer ca o planetă eșuată de pe orbită. Oamenii au făcut câțiva pași înapoi, cu capul dat pe spate și inima în gât. Biloiul verde s-a micșorat pe cer și a stat o clipă cocoțat acolo, apoi a început să coboare înapoi într-o accelerare amenințătoare, de proiectil mut, fără șuierat. Nimeni nu mai aștepta nimic bun, mirarea se făcuse panică. Dar chiar înainte să se izbească de pământ pepenele a fost prins de două brațe zdravene. Într-o clipă, grămada era înconjurată de mai mulți curioși veniți să se dumirească cine și cum l-a azvârlit așa de sus. Negustorul nu a mai apucat să se răstească la cărăușul nebun pentru că s-a văzut năpădit de posibilii mușterii. Așa că a strigat.

– Hai, neamule, la pepenii cei mai copți! Pepenii care zboară!

 Ciubotele îi sună altfel pe caldarâm, îi grăbesc pașii. Zâmbește mereu când își amintește cum devenea un om deosebit. Carevasăzică descoperise că este singurul ce poate zvârli un pepene atât de sus încât toată lumea să rămână cu gura căscată și cu un purice în loc de inimă. Talentul său unic îl făcea, cu fiecare aruncare, eroul pieței. Vânzătorul de pepeni l-a angajat degrabă, ca pe cea mai bună reclamă, bașca spulberat curajul ciorditorilor de la gramada lui. Uriașul cel zălud a demonstrat că e cinstit și a învățat repede cum să cântărească și să vândă. De o săptămână piața arată de departe ca un răsad de tarabe din mijlocul căruia, din când în când, se înalță ca aruncat din tun câte un pepene care anunță locul grămezii.

La capătul stradelei se ivește zarva din centrul orașului, piața e deja aproape. Iată și primele tarabe. Nu le găsește ca de obicei, când mărfurile încă se așază la primele ore din dimineață. Mijlocul zilei are cu totul alta forfotă. Vede satisfăcut cum vânzătorii îl salută. La doar o săptămână de când s-a instalat în piață, îl știu toți. Puștanii trimiși cu biciclete sau cărucioare se duc la grămada unde-s pepenii zburători. Pentru ei matahala desenează cu briceagul pe coajă o față zâmbitoare, unde mai pui că înainte de lansare întreabă cu ce nume să boteze pepenele cosmonaut. Pe el nu au cum să nu îl găsească, nu poate fi nici o confuzie. Dintr-un nimeni al portului, a ajuns dintr-odată știut de tot centrul orașului. Iar asta îi place al naibii de mult.

             Ceasul de pe turn sună prânzul, iar el, ca la un semnal, începe să își suflece mânecile. Își croiește drum prin mulțime cu un aer autorizat, de-al casei. A întârziat câteva ore bune pentru că a băut până spre dimineață. S-a răsfățat de ziua lui, fără să anunțe, dar această întârziere are să-i amintească negustorului câte parale face vânzarea fără el. Iată și grămada. Șeful pare plecat prin preajmă, iar el se instalează cu un aer de proprietar, își pune șorțul cu gesturi de rutină în timp ce dă binețe vecinilor. Inventează un ton glumeț cu care să își păcălească mahmureala. 

            – Hai, neamule, la pepeni, că aici sunt cei mai copți! Pepenii care zboară! Facem proba, îi crestez, tot tacâmu’, aici e firmă serioasă, dom’le! 

Vocea lui puternică răzbate în piață și anunță că urmează momentul mult așteptat de copiii care se țin de sacoșe. Pepenele zburător va zbura. 

– Hai, că așa copți nu găsești, ăștia n-au apă, numa’ zahăr au înăuntru, ia-u’te ce ușori sunt! Uite ce copți! 

Vrea să se aplece după un pepene, dar privirea i se lovește de chipul unei tinere doamne, apărută ca un înger al frumuseții, ca o vedenie. Rochia ei lungă din postav negru, cu terminații de broderie fină, e strânsă pe un mijloc subțire, de balerină. Pare o actriță din filme, franțuzoaică. Pe cap poartă o pălărie violet petrecută cu panglică lată, de aceeași nuanță, legată cu o fundă mare. Are părul negru, strâns la spate într-o împletitură elegantă. Sub borurile largi ale pălăriei chipul de lapte conturează cu gene lungi doi ochi mari, negri, care tocmai privesc spre el strălucind bucurie.

– Pe care mi-l recomandați, vă rog? Eu nu prea mă pricep să aleg unul mai copt.

După strigătele lui de țăran zilier, glasul ei delicat a venit ca o adiere fină. 

– Oricare, domniță, aici toți sunt copți, garantat. Facem și țanc, noi suntem firma serioasă! Aici sunt cei mai copți! Numai zahăr au, pepenii care zboară!

  Ar vrea să poată spune ceva mai grozav decât lozinca lui de vânzător. O stânjeneală îi dezlipește privirea de pe portretul pictat de un serafim. Observă gâtul lung și subțire. Pe sternul fragil strălucește un lănțișor din argint de care e prinsă o mica piatră albă, în formă de cub. E un zar fără puncte. Un frison ciudat dă să îl fulgere pe șira spinării, dar ea înflorește iar zâmbetul răsfățat prin Paris îl soarbe înapoi în pupile mari, zăpăcitor de adânci. Este tare frumoasă, mult prea frumoasă.

– Pai, ăsta ar fi bun?

 Parfumul de crini îi năpădește inima. Prea depărtate lumile lor, dar tocmai își vorbesc, iar aceasta nu e năzărire sau vis. Câteva cuvinte line par să poarte sărutul ei fraged. Deodată norii lasă loc soarelui, iar piața se colorează. Din morcovi și barabule se face că încolțesc grădini vii.

 Încearcă să se smulgă din vrajă și o vede ghemuindu-se lângă un pepenoi mult prea greu pentru mâinile ei subțiri și albe. Pepenele apucat de ea răstignește un cântec de pianină, pentru lume cu școală, ce ar curge prin degetele de dantelă. 

– Lăsați, domniță, că îl iau eu!

– Pot sa îl țin, pot… 

– Dar să nu vă murdăriți de pe el, că mai au pământ. Stați să îl șterg eu puțin. Că de greu nu-i greu, că-i copt ca zahăru’! Acuș îl vedem cât e de copt… 

Va face proba în felul său unic. Iar dacă vorbele nu prea l-au ajutat, acum e loc de o aruncare impresionantă. Urmează un număr de circ, urmează momentul lui. Poate calcula exact, are siguranța sutelor de aruncări, așa că, în timp ce pepenele urcă, va scăpăra o privire către tânăra doamnă, să îi caute uimirea. Cu glasul scăzut, ca un ralanti de locomotivă, face rabat de la regulă și se apleacă spre ea cu o mărturisire neoficială:

– Că așa-i reclama noastră, la noi mai zboară pepenii, le mai punem nume.

– Păi, al meu are nume?

– Asta pentru copii, dar dacă doriți, puteți să îl botezați acum, înainte să urce spre cer.

Ea se gândește câteva secunde, lărgindu-și teatral ochii și țopăie deodată zâmbind, precum un copil care a găsit cuvântul potrivit.

– Sasha!

– De ce tocmai Sasha?

– Nu știu, așa îl cheamă…

Râsul ei chicotit reușește să limpezească iar chipul uriașului.

– Atunci fie, Sasha. La o parte!! Țineți copilașii lângă voi, că facem o lansare!! Ia’ute-l!! 

Pepenele e apucat de două mâini enorme, cu degete răsfirate. Matahala face câțiva pași către locul liber din mijlocul tarabelor și își depărtează tălpile în lateral, la un pas distanță. Aruncătorul de pepeni își ia elan, mâinile lui de fier par să țină o coajă ușoară. Se apleacă mult, ca și când ar așeza biloiul pe pământ apoi zvâcnește în sus cu putere. 

             – Hoooopa!!

  Bila țâșnește spre cer ca dintr-un arc uriaș, iar femeia cu pălărie se uită pe cer cu palmele lipite ca în rugăciune. El zărește o clipă cum chipul ei se crispează în soare și își amintește subit că face prima aruncare în miezul zilei. Se înfige bine în picioare și se uită în sus pentru a-și prinde pepenele, dar ochii îi sunt izbiți de o lumină orbitoare. Soarele plin îi ascunde bila ce trebuie că gonește către el căzută din cer. Iar în toată această lumină cumplită care îi arde ochii, pepenele rătăcit în văpaie refuză să se mai întoarcă. 

Timpul uită să mai curgă și se transformă într-o pace blajină. Lumina arde orașul și docurile. Se pierd în ea sacii de cartofi, duhoarea speluncilor și toată mizeria în care i s-a zbătut sufletul. Și rămâne copil. Maica îi pune un ștergar nou și un blid cu lapte. 

– Mănâncă, baiatu‘ mamii! Mănâncă să te faci mare! Tu poate că ai să pleci de aici. O să te duci la oraș și o să ajungi cineva.

 Mâna ei bună îi mângâie creștetul. Lumina e albă ca laptele și e curată. Și viața se spală de orice durere și prinde cât într-o lingură de lemn o bucată de soare alb.

            De sus, lumea din piață arată ca o pilitură de fier, atrasă magnetic într-un singur punct. Acolo, printre bucăți roșii de pepene, este prăvălit un om fără suflare. Este un om deosebit, despre care vor scrie ziarele. E acela care aruncă pepenii cel mai sus. 

fragment din romanul în lucru Zarul alb