tata în amonte eu în aval

***

aveam cinci ani când m-ai ridicat
pe umeri să-mi arăți orașul
de pe Cetățuia – după linia
întunecată a pădurii orașul
părea că fuge
deodată cu tramvaiele și
troleibuzele și ambulanțele
șoseaua Nicolinei se întindea la soare
ca un șarpe amețit printre blocurile
în construcție
din când în când ne înțepa ochii
câte un petic de zăpadă ca un solz
de pește eșuat pe malul
gârlei sub pasarelă
din când în când ne pișca obrajii
câte o rafala mai rece nările
ni se umpleau de mirosul pământului
umflat de topirea zăpezii
deasupra liniei întunecate
a pădurii trupul tău tată plana
purtat de elicea trupului meu și
numai sirena combinatului care
anunța sfârșitul lucrului
ne-a făcut
să ne prăbușim în viitura de trupuri
ce inunda străzile
la amiază

***

pe strada Izvor noaptea așeza
umbre de mortar pe zăpada proaspătă
blocul 629 se-înălța deasupra cartierului
un monolit mușcat de viscolul iernii
răzuit de lumina amiezii ca un glaspapir
în mâini stângace
deseori rămâneam
pe întuneric și atunci ninsoarea
ne intra pe geamuri albind pereții –
ca-n lumina lunii ne mișcam –
mici astronauți grăbiți să aselenizeze
în urma tatei coboram iar sania brăzda
întinderile selenare
lipsiți de gravitație pluteam cu fulgii
laolaltă peste suprafața de mortar
tata își lăsa umbra pentru ancoraj

***

dintre toate fotografiile copilăriei
cea în care ai ieșit cu ochii închiși
încă îmi îngheață mâinile și picioarele
de parcă aș sta într-un râu de munte în zori
scormonind prundișul
cu trupul așezat în vârtej
dintre toate fotografiile cea în care
ai ochii închiși ca un animal surprins
de faruri departe de potecile cunoscute
sau poate doar încălzindu-se puțin în soarele
de după ultimul viscol
dintre toate fotografiile copilăriei
ochii tăi închiși tată
pietre pentru care scormonesc prundișul
cu trupul așezat în vârtej
smuls într-un târziu și
împins spre mal

***

porniserăm prea târziu
pasul meu de copil cât umbra unui spin
pasul tău de adult înghițind umbrele plopilor
ce încadrau militărește șoseaua
asfaltul ticăia în ritmul pașilor
tu cu lungimea unui minut
eu cu cea a unei secunde
soarele ascuțea umbrele plopilor
ca pe creioane
umbra mea cât un spin
se pierdea în curentul umbrei tale
care își făcuse din șosea
o albie rapidă
porniserăm prea târziu
aerul ne curgea pe față și pe umeri
ca o miere încălzită prea tare
asfaltul ticăia în ritmul pașilor
tu cu lungimea unui minut
eu cu cea a unei secunde și
totuși gara nu se vedea
în curentul umbrei tale
care își făcuse din șosea
o albie rapidă
părea că abia supraviețuim înecului
tată

***

ne-am oprit pe dig în punctul cel mai înalt
lunca ne zgâria privirea
împins de vânt stuful se agăța
de dig cu fiecare val
câteva libelule survolau zona noastră
asaltată de broaște
soarele scăpat prin trestii
ne arunca apă în ochi
în depărtare albia Bârladului
părea că o să înghită
umbra trenului de Roman
pe dig în punctul cel mai înalt
mi-ai arătat cum tăiai lunca la lumina lunii
spre Negrești cum nimerind într-o râpă
parcă intraseși în aluat
te-ai zbătut o vreme apoi ai adormit
un bot cald de animal ți-a atins obrazul
și l-ai urmat prin ceață ca-într-o vrajă
nici acum nu știi dacă era câine
sau mânz sau vreo căprioară în care se trezise
instinctul matern
încă îți amintești mișcările de nou născut
scăpat din scutece amorțeala degetelor
soarele ca un balon plutind
deasupra ta și apa Bârladului
făcându-ți loc
prin albie