Lecția

Dacă tot mi-a dat Dumnezeu două fete, măcar să am două șoferițe adevărate în casă! – asta își zicea domnul Dragomir după un vis în care, într-o intersecție unde avea prioritate de dreapta, o femeie îi făcuse praf Dacia roșie 1310. O secundă de neatenție si zbeang, daună totală. Ce chestie, își zicea când se chinuia să deschidă portiera, parcă e realitate, dar eu dormeam. Știu sigur când m-am pus în pat, ce i-am zis nevastă-mii, ce treabă am sâmbătă. Recunoștea blocurile înalte din centrul orașului, vedea până și cofetăria de vis-a-vis, oamenii erau îmbrăcați exact ca cei cu care se întâlnea pe străzile orașului lor de provincie. Nu putea fi vis! Își recunoștea automatismele – a ieșit din mașină, a băgat cheia în broască, a dus mâna la buzunarul cămășii să verifice că are actele la el. Scăpase fără nici o zgârietură, ceea ce-l îndreptățea să întrebe: 

– Cucoană, unde ți-era capul? Cine ți-a dat ție permisul?!

– Nimeni, a răspuns femeia din Dacia albastră 

Șah mat. Daună totală a două oară. Domnului Dragomir nu-i venea să creadă – chiar așa timid să fie el? Nu se gândise el de atâtea ori ce să răspundă în situații diferite? Nu-și făcuse el niște scenarii cu răspunsuri tip? Ba da, își făcuse – pe unele le și notase într-un carnețel. Deci acum ce naiba se întâmplase? În vis oamenii sunt mai spontani, iar el își pierduse curajul după două întrebări amărâte, dar, dacă asta era realitatea, nu mai putea să meargă sâmbătă la picnic cu mașina. Și cum retrăia el o multitudine de scenarii într-o stare despre care nu știa să spună ce e, a observat că femeia care provocase accidentul nu avea picioare. Din față, pe scaunul șoferului se vedea un om obișnuit, iar de aproape un om cu două cioturi care atârnau puțin peste marginea scaunului. Scurt pe doi – fără picioare, șah mat a treia oară. Și ăsta a fost visul – domnul Dragomir s-a trezit întrebându-se cu ce apăsa femeia pe pedale dacă nu avea picioare? Noroc că visase.

Realitatea e că domnul Dragomir avea două fete de 18 și 15 ani, Iulia și Iuliana. Abia o convinsese pe soția lui să le pună practic același nume. Dacă nu avusese parte de fată si băiat, măcar să fie pereche. Deci domnul Dragomir avea două fete pe care le obligase să învețe semnele de circulație ca pe Tatăl nostru. Desigur, orice copil recunoștea trecerea de pietoni,  semaforul, poate chiar sensul giratoriu, dar ele nu erau orice copil. Tatăl lor avea o carte veche cu reguli de circulație, cumpărată în armată, iar desenele explicative îl făcuseră de atunci să se gândească la viitor. Copiii lui, încă de la grădiniță, aveau să memoreze semnele rutiere și toate situațiile potrivite pietonilor. Trecerea de pietoni – reguli, traversarea străzii prin locuri nepermise – pericole, sancțiuni, urcarea sau coborârea în și din vehicule, în special din autobuz, raportarea unui accident, acordarea de prim ajutor până la sosirea echipei medicale – multe situații cu adevărat importante erau de învățat. Înainte să devină majori, copiii lui știau să conducă. Asta urma să fie realitate. Habar n-avea cum ar fi reușit el, militar liberat în 1984, să cumpere o mașină, adică o MAȘINĂ, dar nu i-ar fi stat și lui bine, burlac, conducând o Dacie nouă, hai și un Oltcit, mașină să fie, cu muzica la radio dată tare, geamul lăsat, cu degetele bătând ritmic în portieră. Câți militari timizi ca el puteau să trăiască asta? Nu fusese greu să pară timid în armată, in primul rând pentru că el chiar așa era, timid. Odată îi zisese un comandant:

– Bă, cu tine n-are omul ce să facă! Mi-e milă de aia care te-o lua! Ești un caracter puternic, dar un temperament slab!

Se perpelise câteva săptămâni seara, în patul lui suprapus, rememorând scena. Un coleg, la fel de timid, fusese acuzat de furt din cameră, iar el ajunsese la comandant pentru o scurtă declarație. De fapt, nici nu știa de ce era mai supărat – pentru că un om TIMID era acuzat de ceva ce sigur nu făcuse ori pentru că el, soldat Dragomir, se aflase in proximitatea unui astfel de fapt. El, tocmai el, care, odată urcat în patul lui, se întorcea cu fața la perete și se prefăcea adormit. Uneori sforăia, tocmai ca să pară dormind dus și să fie lăsat în pace. Ce treabă avea el cu ceilalți? Bun, se nimeriseră împreună într-un moment istoric, dar de aici până la a vorbi cu ei era cale lungă. Să se împrietenească cu cineva? Exclus. Simțea oamenii de la o poștă. Se uita la ei, asculta puțin ce vorbeau si gata, ura și la gară! Cu timidul acuzat de furt comisese imprudența și vorbise de câteva ori. Poftim răsplată! Comandantul era băiat bun, dintr-un sat de pe lângă Buzău, singurul care nu te înjura fără motiv, ceea ce complica și mai tare lucrurile în mintea domnului Dragomir. Pe el nu-l înjurase niciodată, dar cuvintele lui îl atinseseră mai mult decât orice cuvânt urât – ești un caracter puternic, dar un temperament slab! Cum vine asta? S-a gândit să cumpere un DEX ca să vadă diferența dintre caracter și temperament, doi termeni din psihologie despre care mereu crezuse că înseamnă același lucru. Poate de fapt însemnau același lucru, dar, in mintea comandantului, sunase interesantă asocierea. Exagerase și el ca să se piardă soldații în fața lui. I se părea frumos să urci pe scara socială, dar nu-și dorea să fi fost în locul comandantului. Unii muncitori erau bețivi care violau femeile puține de pe șantier sau pușcăriași care împărțeau pumni in stânga si-n dreapta fără motiv. Un comandant sau orice grad superior muncitorilor interacționa cu astfel de oameni la ordinea zilei, așa că zicea pas unei propuneri pe care nu i-o făcea nimeni. Aia e, își accepta soarta, ca orice bărbat tânăr crescut la țară, strămutat la oraș ca să facă liceul, avea să termine armata și să se angajeze la una din fabricile din orașul prin care, la un moment dat, să conducă o mașină. Până și orașul lui adoptiv era ca el. O localitate mică, o rudă de la țară a orașelor mari, nici prea prea, nici foarte foarte – o localitate în regulă în care trăia un om în regulă. În acest orășel unde nu se întâmplau prea multe, avea să întâlnească o fată și să aibă copii. Doi, poate trei – cei mai mulți dintre prietenii lui aveau câte doi copii, deci el putea să aibă trei. Să depășească și el, în sfârșit, pe cineva. Să-i dea Dumnezeu cel puțin un băiat, dar, indiferent de sex, toți trei aveau să fie suficient de școliți încât să înțeleagă din prima cuvintele unui comandant din provincie.    

În fine, desenul lui preferat din cartea cu reguli de circulație reprezenta o intersecție în care culorile semaforului se estompaseră suficient cât semaforul să pară defect. Fetele trebuia să răspundă la întrebările lui – ce mașină are prioritate în intersecție, cine cedează trecerea și cui, cine se poate angaja în traversare. Reguli esențiale în viață. La teorie, Iuliana aduna mai multe puncte, dar în primăvara acelui an, domnul Dragomir a hotărât că doar Iulia e pregătită să treacă la pasul următor. I se îndeplinea visul din armată. Ce dacă avea doar doi copii, si ăia fete? A mers cu amândouă pe un câmp de la marginea orașului, pentru că Iulia a zis ori amândouă, ori niciuna. 

Domnul Dragomir a ridicat capota și le-a explicat cum ajunge comanda de la pedale la motor și ce rol au planetarele, bujiile, plăcuțele de frână. Fetele n-au reținut mare lucru, pentru că el se oprea să explice fiecare termen și uita de unde plecase. Iulia s-a urcat la volan cu mașina scoasă din viteză și frâna de mână trasă. Ii tremurau picioarele, dar tatăl ei părea că știe cum să oprească mașina dacă face vreo prostie.

– Ce bine-ți, stă, proasta, păcat că nu te vezi de volan, a zis Iuliana de pe margine.

– Își pune o pernă sub fund, a spus domnul Dragomir. 

La indicațiile tatălui ei, Iulia a tras de volan de câteva ori, cu mașina scoasă din viteză. Putea cuprinde volanul cu mâinile. A apăsat ambreiajul până în podea și a mișcat schimbătorul de viteze în stânga și-n dreapta.

– Mai încet, că nu e avion, a zis Iuliana când Iulia a ambalat motorul. 

Putea să schimbe și vitezele. Domnul Dragomir i-a explicat cum să facă foarfeca între ambreiaj și accelerație și a coborât frâna de mână. Iulia a insistat – să exerseze și Iuliana manevrele de bază înainte să treacă la următoarea lecție, dar el n-a fost acord. Fata s-a uitat la pedale. 

– Exclus! Te uiți întotdeauna în față, n-ai tu treabă cu pedalele. 

– Păi nu pe ele apăs?

– Tu fă acolo ce-ți zic eu!

L-a ascultat, iar când mașina s-a smucit, a luat picioarele de pe pedale, țipând și încercând să oprească motorul cu schimbătorul de viteze. Cum necum, mașina s-a oprit. Era culmea să moară cu tatăl ei în mașină, învățând să conducă o Dacie pe câmp. Asta nu e o moarte demnă de o adolescentă căreia i se trasase un drum in viață. Nici Domnul Dragomir nu ar fi ales o astfel de moarte pentru ea. O fi fost el timid, dar se gândea că e cazul să aibă o moarte eroică. Sau, dacă nu el, măcar fetele lui. Un băiat ar fi învățat mai repede să conducă, dar ce, fetele nu pot fi eroi? Sau eroine – dacă-și lua în armată un DEX, poate acum știa ce formă să folosească. A rămas calm. I-a explicat din nou Ioanei cum stă treaba cu ambreiajul și a dat cheie în locul ei. Motorul a pornit încet, la fel a pornit și mașina, la fel a ridicat și ea piciorul de pe ambreiaj și a apăsat accelerația.

– Bravo, deșteapta, a strigat Iuliana alergând după mașină.  

– Mai durează până o facem șoferiță, dar e bine, a zis tatăl când a murit motorul.

– E foarte bine, dar dă-te jos, a completat Iuliana.

– Când schimbi viteza și ții volanul cu stânga, mașina o ia într-o parte. Am redresat eu de data asta. Acum nu contează. Mai exersezi până la școala de șoferi. Oricum lumea o să conducă mașini automate peste 15 ani, o să vezi, acum important e să iei permisul. Faci mai multe ore de condus cu instructorul, mergem în poligon, mai venim și pe câmp, poți să faci și o sută de ore în plus, dacă-ți dă polițistul permisul, nu con-tează! N-ai văzut că sunt și oameni fără o mână care conduc? Sunt unii în scaun cu rotile – bravo lor, ăia da oameni!