Titlu: Trying to Move Without a Push
Artist: Andrei ARION
Curator: Bogdan RAȚA
Desfășurare: 21.06 – 13.09.2024; Kunsthalle Bega, Timișoara
* Proiectul face parte din Programul cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023” și este finanțat prin programul Power Station+ | Școli creative, derulat de Centrul de Proiecte Timișoara, cu sume alocate de la bugetul de stat, prin buget de la Ministerul Culturii.
Un studiu comandat de către Science Museum Group în anul 2020, care a examinat peste 7000 de fotografii de epocă ce conțineau diverse obiecte de uz casnic folosite între anii 1800 și 2000, a ajuns la concluzia nu prea roz, gri de fapt, că din produsele care ne înconjoară existența cotidiană, culoarea dispare treptat. Graficul explicativ care însoțește studiul arătă asemeni unui torent, având în amonte o multitudine cromatică care se subțiază și sedimentează treptat, tot mai accelerat după 1980, într-o singularitate alb-neagră-gri. O realitate pragmatică a societății vestice, care acaparează tot mai mult teritoriile străine de ea. O realitate pe care într-o țară de tranziție cum este România, am simțit-o și o simțim în mersul nostru zilnic, toți cei crescuți după anii 2000, coagulându-se în intersecții, în blocurile turn, în mașinile venite din fabrică în care culoarea este o altă extra-opțiune, în servicii, în jurul nostru.
Folosesc această digresiune introductivă, nu pentru a construi un lamentatio societal, ci pentru a trasa strict un context general, în care să pot plasa producția artistică a lui Andrei Arion, atât de evident specifică acestei noi ordini utilitare, pe cât de discrepantă și nouă în contextul istoriei artei din România, al mediului sculpturii cu a sa variațiune a instalației, pe care îl practică aproape exclusiv. Cu studii de licență la Foto-Video continuate de un masterat în Pictură, la Facultatea de Arte și Design din Timișoara, având în vedere specificul local care predomină în peisajul cultural postbelic regional, nu ar trebui să ne surprindă că Arion ajunge să abordeze instalația, practică artistică ce pune Timișoara chiar în vârful direcțional a ceea ce s-a numit arta alternativă și experimentală, în acei ani. Această primă expoziție personală a sa, intitulată „Trying to Move Without a Push”, are loc în spațiul Kunsthalle Bega, coordonat alături de alții și de Bogdan Rața, cel care a creat poate cel mai relevante și inovatoare produse artistice al mediului amintit, post anii 2000. Îl aduc în discuție nu doar pentru calitatea sa artistică, cât și cea de profesorat, expoziția desfășurându-se în baza unui dialog între cei doi artiști, în urma unei invitații carte blanche, pe care Arion a primit-o din partea colectivului. Asta înseamnă că lucrările prezentate, cu excepția a trei dintre ele, au fost realizate direct în spațiul amintit, lucrate in situ.
Aceste instalații realizate preponderent din aluminiu plus alte câteva materiale industriale, sunt mai mult decât asamblaje „construite”. Sunt, ceea ce va fi etichetat și teoretizat o dată cu apariția Minimalismului ca „structură deductivă”, adică o diviziune formală a suprafeței care este determinată fie de proprietățile materiale (formă, proporție, dimensiune) ale suprafeței respective, fie de uneltele sau tehnologia tip șablon folosite. Astfel, din punct de vedere formal, pare că multe elemente sunt similare. Adevărul funcțional al materialului, cu dinamismul său industrial simbolic, justifică un firesc al analogiei metalului rece și gri, cu cele mai cunoscute forme ale sale în mentalul uman, lama și țeapa.
Arion numește aceste instalații „unelte” și le trasează prin asta chiar în abstractul lor rigid, angular, o valență a reprezentării, menționând că îi aduc aminte de uneltele pe care le găsea în garajul tatălui său, copil fiind. Acest aspect este bine surprins în desfășurarea expozițională rezultată din dialogul între Rața și Arion, unde cu excepția lucrărilor voluminoase, toate celelalte au fost prezentate parietal, așteptând ca uneltele aranjate maniacal și milimetric, să fie preluate la nevoie.
În această expoziție, estetica utilitară pe care o tot sugeram, este încifrată și în metoda de lucru aleasă. Directă, chiar în spațiul desfășurat al galeriei, transparentă, nu în solitudinea absconsă a atelierului, trădează încă o dată o intenție funcțională, prin abordarea procesului de lucru la vedere, nu prin ocultarea lui. Am putea spune că nu există nici o concepție a priori [nici o imagine împrumutată]; fiecare aspect al acestor artefacte fiind determinat de condițiile materiale. Transparența modului lor de construcție, cu toate îmbinările la vedere arată și posibila lor transformabilitate modulară, practică de care nu se ferește, Arion văzându-și sculpturile ca în continuă mișcare și acumulare de sensuri contextuale.
Ce apare nou în această expoziție, spre deosebire de celelalte de până acum, sunt anumite elemente și materiale, care însă vin din aceeași categorie a industrialului: roți din cauciuc, marcaje tip led care afișează mesaje personale și contradictorii celor cărora le erau destinate, benzi rulante. Mondenitatea tuturor acestor modele utilitare, uniformizată și netedă ca factură, este tributară mai mult unor procedee venite din designul industrial, decât a celor venite din cvartetul tipic al sculpturii clasice: cioplire, turnare, tăiere și asamblaj. Conforme cu estetica lor utilitară, aceste unelte sunt pronunțat neutre, ca o anulare care vine dintr-un compus de negații, lucrările fiind – nici cu totul estetice, nici utilitare; nici figurative, nici abstracte; nici inventate din nimic, nici gata făcute.
Aparenta lor funcționalitate nu este însă una aplicată, ci în mod ironic, una anti-funcțională. Dacă nu ești atent, acestea te pot agăța în cel mai bun caz sau chiar răni. Cu toate că sunt construite din materiale rigide, o dată ce au fost montate în spațiu, devin metastabile oricărei atingeri, sau fluctuații. Le-am numit într-o expoziție de grup în care am colaborat cu artistul anul acesta, memento mori-uri minimaliste. Dacă minimalismul este evident din punct de vedere formal și al materialelor folosite, ori compozițional prin metoda deductivă, conținutul, adică această amintită posibilă incidență relațională, mă duce cu gândul la exact acea funcție primă a acestui gen compozițional clasic. Mai mult decât cadavrul care îți spune, „am fost ca tine, vei fi ca mine”, memento mori-urile funcționau în baza unui generalizat „ai grijă!” Ai grijă, mâine totul va fi altfel; ai grijă, dacă nu ești atent poți pierde totul.
credit foto Vlad Cîndea și Kunsthalle Bega
