Imagine speculară

pentru R.

*
între mine și perete e o distanță de un secol.                                                                                                                o liniște atât de mare încât aud cum orbește un om.

*
ziceam așadar: să plecăm la munte.
să ucidem ceva. un iepure sau o iluzie.
dar în gară trenurile
erau pline cu oameni de zăpadă care tușeau sânge.

te-am luat de mână (o mână rece
de statuie prădată) și am început să fugim.
fugeam pe loc. pe un peron care se scufunda încet în istorie.

privește-mă, ai zis. și te-am privit.      

* 
îmi amintesc o poveste pe care nu mi-a spus-o nimeni niciodată:
doi oameni mergeau pe un drum de pământ
și la capătul drumului nu era nimic.
doar o mare de iarbă tăcută.

acolo ne vom reîntâlni într-o zi.
fără să ne cunoaștem.
fără să ne facem semn cu mâna.

*
păstrează-ți mâinile curate
chiar și de atingerea mea
chiar și de propria-ți suflare.
nu există înăuntru în om
așa cum nu există înăuntru în măr.

* 
adevărul e că nu știu ce fac aici
dar o fac cu foarte multă convingere
în fiecare zi.
a fi treaz e o stare pe care trebuie                                                                                                                                să o înduri cu grație.

lumea e plină de oameni
care au nevoie urgentă de băutură.
eu am nevoie doar de un cuvânt nou.                                                                                                                       orice cuvânt.

*
am adus marea în sufragerie cu gălețile.
(valuri mici, murdare, lovindu-se de piciorul pianului)
chirurgul a intrat și și-a scos mănușile: gata, a spus,
i-am extirpat speranța. acum va trăi o mie de ani.

(tu stăteai pe scaun și priveai cum înoată peștii prin aerul din cameră)

o melancolie atât de grea încât trebuie dusă pe targă. și te iubeam,
o, te iubeam cu o violență pe care n-o pot explica.

(de parcă aș fi vrut să te zdrobesc de pietrele astea aduse de ape)

* 
iată-ne ajunși la capătul lumii.
(un zid de cărămidă și o ușă desenată cu cretă)                                                                                                     privește: vânătorii se întorc și carnea lor este străvezie.
să ciocnim un pahar pentru această înfrângere glorioasă.

s-a auzit un zgomot (un zgomot ca de oase rupte). erai tu.
îți scoteai sufletul și-l puneai la uscat.
ce peisaj oniric (ar spune unii) dar eu vedeam doar
(doar felul în care mi-ai alunecat printre degete).

am tăcut până aerul s-a făcut negru.
eu n-am rostit niciun cuvânt din anul o mie nouă sute.

*
regele a intrat în pădure (un rege de paie desigur)
dar noi priveam lămpile cum se sting
una câte una pe faleză. 
(iată o narațiune pe care n-o vom repeta niciodată)
să mergem, ziceai. (dar unde dumnezeule unde
când marea s-a uscat de-atâtea zile?)

*
am deschis ușa: înăuntru ningea peste un scaun gol
și peste o femeie care își mânca propriile amintiri.
vino (mi-ai spus) o să-ți arăt cum se moare de frig
într-o cameră plină cu sori de hârtie.

și m-am dus. (bineînțeles că m-am dus)

*
melancolia se ia de la clanțele ușilor,
de la ferestrele închise,
de la felul în care cineva își trage scaunul.
aș urla dar am vecini care dorm.

* 
astăzi mi-am legat șireturile cu o grijă atât de mare
încât mi-au dat lacrimile.
(un om care își leagă șireturile cu atâta metodă
este un om care încă mai speră să calce pe pământ)

* 
mai încet cu respirația aia, te rog.
se trezesc vecinii. se trezește poliția.
și eu care voiam doar să
te mângâi pe genunchi până se termină secolul.