James Appleby (n. 1993, Manchester) este un poet și traducător britanic, editor al revistei Interpret. Fluent în franceză, italiană, spaniolă și portugheză, a participat la Festivalul Poets in Transylvania, fiind interesat de poezia românească, din care a propus câteva traduceri. A debutat cu volumul Spurious Language (2025).

Când îți stă pe limbă

Mi-am cumpărat biletul pentru această limbă.
Stau în sala de așteptare exersând ce să spun:

ce faci da sunt bine

când vine controlorul
(controlorul poate fi oricine)
nu te întreabă ce mai faci
da
sunt bine
te întreabă: chiar este universul infinit?
cum va fi muzica în viitor?
de ce îi e cel mai rușine
bunicului tău?
El întreabă – eu nu m-am pregătit
pentru aceste întrebări.
Biletul meu nu are nicio valoare.
Am fost înșelat
de vânzătorul de la casa de bilete, care s-a închis.

Dar am așteptat atâția ani
să fac călătoria în această limbă. Cum
poți să nu-mi
accepți biletul, să mă întrebi ce fac?

Fiindcă – controlorul trece
la engleză,
voi înțelege tot – nu ai transpirat.
N-ai fost trezit noaptea
de tabele de conjugare
imprimate în întuneric ca neonul prin
jaluzele.
Când ai exersat fiecare dintre cele
paisprezece cazuri,
partea subjonctivului specifică
disprețului,
când ești simultan interpret
al durerii
de a-ți exprima parțial propriile gânduri,
când ai oprit discuția pentru a glumi:

ha-ha
ca să descoperi că râsul nu se mai scrie
ha-ha
dar jajaja
sau kkkkkkk sau 哈哈哈哈哈哈哈哈哈哈哈哈哈

când cuvântul care speri să vină
nu-ți vine sau nu există
atunci poate – îmi smulg biletul din
mână, îl fac confetti – te voi întreba ce
ai pregătit.

Toată sala vorbește engleza acum
cu accente perfecte și non-native.
Ce faci? Da, spun ei,
întorcându-și spatele
da, sunt bine

Rodenticid

              pentru șobolanii din fosta mea casă

În interiorul zidurilor tale, eu sunt ceea ce nu vrei să recunoști.
Sunt ceea ce se aude prin cavități. Eu sunt ceea ce coboară pe un cablu,
viu ca un electron. Mă revărs precum lumina artificială.
Eu sunt tot ce îți lipsește în viclenie. Te aud mestecând,
cum scuipi peste un cuvânt ales, noaptea îți urmăresc pașii.
M-am așezat pe labele câinelui tău gras și castrat.
Am ros cearșafurile iubitei tale. Copiii tăi –
hipnotizați toată seara la aurora unui ecran
reflectată în fantasticii ochi cuboizi – împart camera cu mine.
În casa ta, eu sunt cel care o duce cel mai bine. Uite
                                                                           cât de bine
                                                                                     o duc.

Revizuiri

Cu tine voi fi încă tânăr. O singură mișcare de stilou
șterge un deceniu: camera noastră infidelă
își alungă noii chiriași, ne golește valizele.

Asta e vraiștea în care toate lucrurile ar trebui să fie.
Salteaua de pe podea ne strânge în brațe,
iar firele electrice se poticnesc în ritmul inimii.

Nu întreba de ce avem mereu șampanie.
Nu există economie în nostalgie:
nicio limită pentru felul în care-mi torni pe gât,

amețită de bule. Nu avem încă douăzeci de ani, totul
ne definește pe loc. Îmi strecori noua artă
pe sub ușă ca pe un bilet intim,

sau, iartă-mă, poate nu e deloc așa.
Sunt atât de înclinat să compar lucrurile
și să ne bântui amintirile ca un amant gelos.

DANSEAZĂ!

Trebuie să fii beat ca măcar să poți privi: Anglia dansând. Dacă dansul ar fi vers, Anglia ar fi un manual cu instrucțiuni. Țările din lumea dansului, chiar și limbile lor sunt numite romanice, ne privesc și rostesc acele cuvinte de care toți îndrăgostiții se tem: el se străduiește. Nu socoti c-aș cuteza atâta îndrăzneală – lasă-mă să zic în acești pași aleși – încât să-mi compar dansul cu al meu, să-ți fiu partener, să-ți întind mâna în sala de bal a secolului al XVIII-lea în acest bar subteran din Manchester, spunându-ți, mai întâi țara mea, apoi a ta. Arc fluid, neînvățătură, născocire constantă de forme noi, manualul meu de instrucțiuni spune: electronii nu se mișcă de-a lungul unui fir ca mașinile pe autostradă, îți ador arta pe deplin traductibilă. Mă faci să uit de sângele din bălțile mici, cele din pantofii de balet en pointe. Când sunt în afara Angliei, purtând micuța Anglie în buzunar, și-mi spun în oglinda din baie: acum e momentul să fii străin, conjugând un verb ca și când i-aș da un cot unui partener într-o piruetă, atunci iau lecții de dans. În țara mea, oamenii dansează în întuneric de rușine: sub lumini, chiar și ziua, lasă-mă să traversez ringul ăsta și să te întreb – vrei să dansezi? Da, cu mine.

Limbaj fals

        Un limbaj fals, deși atestat în literatura de specialitate, nu e sigur că poate exista.

Limbaje alcătuite doar din mișcările pupilei sau din clipite pe filmarea din casa unui răpitor. Ce poate fi citit prin braille-ul pielii tale. Limbaje gândite atât de tare încât se-aud și-n capul altcuiva. Atârnate de franghia de rufe semnalizând ca un semafor ceea ce vecinul crede cu adevărat despre tine. Limbajul cuvintelor umane reținute de un câine. Înjurăturile văzute ca pete pe hainele imaculate. Dialectul local a ceea ce se poate auzi prin podele. Fonologia respirației la punctul culminant. Imperativul semnalului nervos când scrii de mână. Indicativul întâlnirii privirii și subjonctivul vieții pe care vi-o imaginați împreună. Punct și virgulă pentru remarca inteligentă pe care ai exersat-o în fața oglinzii. Înjurătura privită ca stigătul de alarmă al animalelor mici. Toate glumele folosite de o plantă într-o conversație cu o ciupercă. Franceza vorbită de vorbitorii de engleză care nu știu franceză. Limbajul alcătuit în întregime din scuze atunci când ești dat de gol. Vocabularul pentru fiecare detaliu cuprins între râsul fals și cel genuin. Limbajul format doar din click-uri. Limbajul unui ton nou pentru fiecare silabă. Limbajul-atât-de-aglutinant-încât-fiecare-cuvânt-îl-mănâncă-pe-următorul. Fără plural, gen, timp. Ce-ți apare pe retină ca subtitrările, traducerea perfectă a tuturor.

traducere de Daniela Vizireanu