Ana Svetel (n. 1990) a obținut diplomele de licență și master, precum și titlul de doctor, în cadrul Departamentului de etnologie și antropologie culturală a Facultății de filosofie din Ljubljana, unde este angajată ca cercetător. A publicat volumele de poezie Lepo in prav (Bine și frumos, 2015) și Marmor (Marmură, 2022) și culegerea de povestiri Dobra družba (Companie plăcută, 2019), pe baza căreia Radio Slovenija a înregistrat seria de piese radiofonice scurte intitulată Prevozi (Deplasări), difuzată în premieră în 2020.

Dictafonul

Căutam dictafonul
prin sertarele biroului meu,
le deschideam unul după altul,
vedeam cum se scurge timpul,

agende vechi, cenușii de praf,
teancuri de hârtii discret așezate
ca inelele copacilor,
atât, atât de trist,
cum voi putea oare găsi orice
în toată această scurgere?

Femei

Văd o femeie cu beretă și pantofi,
văd o femeie grasă cu o pungă uzată de la Mercator,
văd o femeie trecând strada cu un ogar rusesc,
văd o femeie fardată pentru prima oară,
văd o femeie desculță, cu părul lipicios,
văd o femeie cu o tavă cu capucino și cafele lungi,
văd o femeie la telefon,
văd mai multe femei la telefon,
văd degete, inele, unghii,
văd femeia care locuiește deasupra mea,
văd femeia pe care aș fi dorit să o nasc,
văd femeia cu care merg la mare,
văd femeia care e mama mea,
văd femeia care e sora mea,
te văd, promit că te văd.

Cercul care se strânge

Pentru că totdeauna mergi doar până la perimetru,
cercul începe să se strângă gradual, imperceptibil,
de parcă cercuri concentrice s-ar roti-n sens invers.

Îngândurat, nu observi că de fiecare dată,
ajungi la margine puțin mai devreme; te gândești:
„Uite cum se scurtează distanțele prin repetiție”,
te gândești: „Ciudat, deloc nu mai obosesc”,
te gândești: „Asta-i viața”.

De-ar putea vorbi, pădurea ar spune: „Pentru Dumnezeu, mergi mai departe!”,
de-ar putea, pădurea te-ar înșfăca și trimite cu un bobârnac
                        pe cealaltă parte a pârâului:
„De ce nu-l treci niciodată? Aici încă n-ai stat,
începe aici”; iar tu ai merge, merge mai departe,
                        merge acolo unde n-ai mers încă,

nu în speranța că se va schimba ceva,
ci doar din nevoia ca spațiul să nu se strângă.

Eu sunt subchiriașa

Eu sunt subchiriașa,
eu nu știu căror uși le place să fie închise,
cu care păianjeni a fost încheiat un pact de neagresiune,
ce să-i spun robinetului ca să se calmeze,
eu sunt subchiriașa,
eu nu știu cum să socotesc încăperile ca fiind ale mele,
cum să investesc, cum să mă bucur
de priveliști, ce să-i spun administratorului,
eu nu ies niciodată goală din baie,
nu mă atașez de pisica din curte
și nu știu dacă să-mi pun numele pe cutia poștală,
sentimentele-mi sunt temporare, încă din fașă
                   contopite cu vremelnicia,
încă din fașă budiste și sărace,
deoarece eu sunt subchiriașa,
eu nu știu.

Fluturele de noapte

Atunci când zboară-n cerc are, poate,
senzația că se apropie.
E o religiozitate profundă,
inaccesibilă mie,
în insistența lui.
Finul, cenușiul praf ce-i acoperă aripile
nu-i de pe această lume.

Marmură

Toți ne atingem.
Dar cel mai tandru
se ating statuile.

Pielea lor
e cea mai subțire.

J. S. Bach, Patimile după Matei

I
Nu mă amăgesc,
gusturile mele sunt strâmtorile mele.
După un plan cu desăvârșire schimbat,
doar cerul s-ar bolti deasupra mea.
Dar cu toate astea sunt recunoscătoare
pentru cupola sub care stau.

II
Sub cupolă stau
și privesc, privesc frescele albastre.
Spinările se întorc precum balenele.
M-am pomenit într-o lungă călătorie,
nu pare mult,
dar timpul se multiplică în sine însuși,
în propriile sale voci.
Sub cupolă stau
și privesc, privesc frescele albastre.
Cerul nopții dansează pe spinări.

traducere de Leo Ciocan