Revista Tomis

Jack Cooper este poet și om de știință, specializat în cercetarea biomedicală. Proiectul educațional al Poetry Society, We Are Cellular, folosește poezia sa pentru a explora biologia celulară și metafora. Volumul său de debut, Break the Nose of Every Beautiful Thing, a primit în 2022 Premiul Eric Gregory și a văzut lumina tiparului în 2023, la Doomsday Press din Edinburgh. Trăiește la Londra.

Munca de o viață

după „Imunologia șoarecilor goi” de Miroslav Holub (1989)

Fără imunitate, un corp nu se poate deosebi
de altele.

Coada îi aparține șoarecelui.
Mustățile casante. Mutația.

Și tumorile umane grefate de pielea sa
ca niște orhidee zdrobite: acestea sunt acum șoarecele.

Degetele de pe grumazul său;
poetul ce despică organe într-o magazie cu scurgeri;
limfocitele sub microscop ca niște bazine lunare,
altă descoperire
surprinzătoare prin profunzimea și claritatea ei;
viețile schimbate și salvate;
un oraș de copii care țin apă în căușul palmei;
și mama mea – uitându-și fiecare parte a bolii:
toate acestea, până la ultima celulă,
aparțin șoarecelui.

Apoptoză

O fântână este un turn îngropat în pământ.

La șase săptămâni de la concepție, un deget este o unealtă
îngropată în carne.

O mână nu începe acolo unde se termină
degetele țâșnesc din palmă ca firele de bambus.

Este un bust care se sculptează singur în marmură,
celulele risipite se împrăștie ca praful.

Este piatra care alege să se crape
și valurile care lucrează fațada stâncii până devin coloane.

Un copil este ca orice lucru de o înaltă măiestrie:
ca nimic din ce-a mai fost făcut.

Mucegai

Erau aici când am ajuns;
Straturi decadente de pete
oranj intens, roșu și verde,
un Zhangye Danxia pointillist
pe tavanul camerei mele studențești.

Se întorc, oricât aș încerca să le omor,
așa că fac duș în fiecare dimineață
sub o sută de răsărituri răutăcioase,
un spectacol de artificii
explodând cu încetinitorul.

Împărăteasa Matilda fuge de la Oxford

Decembrie 1142

Orașul doarme fără pleoape,
armata de la poarta sa nu vede nici o femeie
cum cade din castel ca balastul
înfășurată în alb:
o mantie și un viscol.
Ea plutește în derivă sub carpen și fag,
ramuri moarte acoperite de o boltă din gheață,
urmând râul spre câmpuri
la fel de deschise și primitoare ca un regat fără rege,
sau un castel fără stăpân,
un loc unde singurele linii drepte sunt cele ale lunii
și orizontul –
înghițind o împărăteasă –
Matilda se sfărâmă în gura lui ca o bomboană mentolată.

Origini

după Mary Wollstonecraft (1759-1797)

Reputația mea a murit odată cu mine, și ce?
Degradarea este un făurar minunat.
Îngroapă un corp de carne sau de muncă,
scheletul său se strecoară prin
putreziciunea fierbinte,
așteptând un ochi curios.

Ia aceste oase goale, vezi?
Eu am fost prima din genul nostru,
față de rândunica ta – un pește plat,
târându-mă pe un pământ nou,
fiecare pas lent, memorabil.

Oh, cât de mult invidiez acea ușurință.
Cum te înalți acolo unde eu n-am putut!

traducere de Iustin Butnariuc

Mai multe texte
Citește și