Mara Mihai (n. 2001, Constanța) este absolventă a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și masterandă la CESI (Centrul de Excelență în Studiul Imaginii). Scrie poezie din 2020, de-a lungul timpului publicând texte în diferite reviste și platforme literare, precum și în antologia Aripile cenușii ale păsărilor pe liniile de înaltă tensiune (Mornin’ Poets II) (Brumar, 2024).

aici n-a fost
niciodată vorba despre ce-mi doresc
ci despre ce puteam primi și refuza
despre puterea de a spune nu
despre degetele mele care se plimbă pe
bucăți nesfârșite de piele
despre fragilitate delicatețe, dorința
letargică de a păstra totul intact
impulsul de a îngenunchea apei
dezintegrarea corpului
căldura teama senzația
golului inert pământului crăpat ierbii
uscate, despre
plimbări sonore ca act estetic unde
timpanele pulsează-n tălpi, gura
devine mai rotundă și mai blândă, vocea
mai lichidă și mai joasă, unde
miezul rugăciunii se află în despărțirea necontenită, în
mecanismul intimității unde o singură persoană este de-ajuns
ca să te facă să te-ntrebi de întregul fir de păr ce-ți intră în ochi
și despre care ai crezut mereu
că numai cu el poți privi
înainte

uneori
visez să rămân doar o reflexie blurată în fața căreia ceilalți
să se oprească o vreme
o față murdară de care să-și poată lipi degetele și să simtă
textura plată de sus până jos
să mângâie pielea în zonele ciobite
să localizeze trauma
ca pe o rană sângerândă
să se apropie
de niște ochi umezi pe care să îi creadă
să le destăinuie
numele de alint &
când au primit ultima dată o îmbrățișare
& cum încearcă mereu
din ceva banal să transforme, să consume
să glamourizeze rutina și să seducă
vanitatea omului modern
să le destăinuie
cum singurul remediu al durerii rămâne
să uite fiecare zi pe care o trăiesc

iar în vis
dacă viața nu e recunoscută nu e nici
moartea

am auzit copii spunând

că există poeme pentru pești
care vindecă
că dacă ceri branhiilor să ia o decizie pentru tine
cel mai apropiat cunoscut va îmbutelia tot
ce curge-n urma ei
ca instinct de supraviețuire

am auzit copii spunând
ca nu are nimic dacă mănânci pufuleți de pe trotuar dacă
abia ți-au căzut din pungă
sau
că dacă nu simți durerea în primele 10 secunde
nu o să o mai simți

niciodată

am știut să las zăpada să cadă
zile-ntregi
s-o privesc de la geam, un soare roșu
cât toată palma
devine punctul strivit, amintirea
tuturor acelor momente în care mâna mea a putut-o ține
pe a ta
atunci când
lacrimile ți-au căzut pe masă
iar brațele mele nu au mai așteptat alt semnal
înțelegând că peste ani, brațele
vor putea duce mai mult
decât niște lacrimi &
că bătrânețea
nu va fi așa de dură
iar
când ți-am văzut piciorul coborând pe scară
pentru ultima dată
am băut
toată apa care a fost de băut
am scos ceainicul am strâns plantele aromate
combinate cu bucăți de citrice
am stat
în apropierea caldă a celuilalt, am păstrat
ritmul constant al conversațiilor triviale
fără să-ți fi spus că
seara adorm plângând
că toate acele scrisori de pe noptieră erau
amintirile noastre