Aleš Šteger (n. 1973) este poate cel mai cunoscut poet sloven de după 2000. Trăiește în Ljubljana, unde lucrează ca director editorial în cadrul editurii Beletrina. Volumele sale de poeme, precum și romanele, eseurile și nuvelele sale au fost traduse în mai bine de douăzeci de limbi, primind în ultimii 25 de ani premii în Slovenia, Macedonia, Germania, Austria, Elveția și SUA. Dintre volumele sale de poezie: Kašmir (Cașmir, 1997), Knjiga reči (Cartea lucrurilor, 2005), Knjiga teles (Cartea corpurilor, 2010), Svet je vmes (Lumea e între, 2022).
Traducere de Leo Ciocan
Despre școala realistă și romantică
După ce-am adunat perlele de pe zăpadă, au început
tainele să se topească. Nu era soare, însă dealurile albe
deveniseră un râu năvalnic de zloată maro. Stăteam
pe mal și priveam cum ducea, printre sticlele goale și
bucățile de lemn, îngeri morți, care până atunci dormiseră
sub zăpadă. Cât de frumoși sunt, am spus, chiar și-n râul
acesta murdar aripile lor frânte rămân albe, iar fețele lor
neatinse. Câțiva dintre noi ne-am întors imediat acasă, ca să
visăm îngeri în continuare, și visam că stăteam întinși
pe fundul unei clepsidre, iar deasupra noastră, dintr-o
deschizătură luminoasă de pe cer, cădea zăpadă, acoperindu-ne.
Ceilalți au fugit după uneltele de pescuit și-au început
să se întreacă la prinsul de îngeri. Lor li s-au alăturat și
măcelarii care, înaintea ochilor fotografilor și a mulțimilor
entuziasmate, îndată tranșau îngerii prinși și separau
bucățile de carne de măruntaie și aripi, scoase apoi la mezat.
Aceștia au fost realiștii, oamenii care au iubit îngerii de-aproape,
iar mai târziu au ars pe rug. Nici nouă nu ne-a mers deloc
mai bine. Albeața-n care muriserăm a fost dusă de curent
și deodată am simțit toate cârligele care deja din timpul vieții
ne legau de această singură, prin urmare cea mai bună, lume.
10 rugi pentru o noapte bună
- Te rog, dă lumină, multă lumină matinală, ca să
nu-mi fie frică seara să merg la culcare-n întuneric. - Te rog, dă-mi un frigider plin, la fel de plin precum
cămările înaintașilor mei, ca să nu trebuiască să suflu
în jăraticul din propria burtă și să rod sânii soției mele. - Te rog, dă-mi o conștiință împăcată și credința fermă
că lumea-i o întindere plată și netedă sau o minge,
că nu voi fi nevoit să pășesc pe un munte căruia
nu-i văd vârful și să înot într-o mare căreia nu-i văd fundul. - Te rog, dă-mi un Cadillac mare și alb care să mă apere
de toate primejdiile acestei vieți cu prezența lui angelică,
și pe care să-l curăț și mângâi pe aripi la sărbătorile Tale. - Te rog, dă-mi ceva ce ți-am cerut deja parțial: succes,
un succes continuu, ferm, ca să fiu în stare, în zilele
în care Tu vei uita, să am grijă de mine și de familia mea,
să umplu frigiderul și rezervorul. - Te rog, dă-mi o grămadă de copii planificați, să răsară
din pământ ca ciupercile după ploaie, iar eu să-i culeg copți
și să-i port în poală. - Te rog, dă-mi pe cineva care să-mi încălzească patul când,
după o zi lungă, mă voi întoarce ostoit și înfrigurat într-un
cort din cearșafuri. - Te rog, dă-mi zilnic câte-un semn al perfecțiunii, nu mare,
un semn mic de tot Îți cer, de pildă o gaură-n buzunar prin care
banii să nu-mi cadă pe drum, ci-n interiorul pantalonilor, ca să
pot fi liniștit în trezie și să am o credință neclintită-n Tine. - Te rog, dă-mi râset în zilele bolii mele și-un hohot zdravăn
de râs atunci când îmi va veni sfârșitul. - Te rog, fă-mă să fiu fără îndoieli, rapid și eficace, ca să pot,
în sfârșit, închide ochii și adormi.
Europa
Încă mai vinzi povestea cu turcii
Demontându-și viclean corturile la porțile Vienei.
Și care, deghizați în vânzători de chebap,
Încă mai pândesc momentul prielnic
Pentru a țâșni din chioșcurile lor și a-ți tăia beregata bătrâioară.
Deși triburile tale s-au rătăcit pentru totdeauna
În mlaștinile uneltirilor tale barbare
Și nu mai distingi craniul unui got
De craniul unui slav, de craniul unui anglo-saxon, de craniul unui franc,
Încă mai crezi că doar moartea fiilor tăi te întinerește.
Încă mai crezi că ne vei amăgi pe toți.
Când îmi închid ochii obosiți, apari
Sub înfățișarea unei femei dolofane și păroase care naște sforăind.
Și-a unui bărbat care se masturbează-n întuneric, lângă ea, pe ascuns,
Gândindu-se la America.
Vintarovci 48
Cum să pricep că peste zece,
Cel mult douăzeci de ani, nu vei mai fi?
Corpul ți-e tot mai rigid, însă mâinile-ți mai au atâtea de oferit.
Aplecate printre buruieni. Dansând în jurul andrelelor.
Odihnindu-se pe șorț. Mâinile astea unice.
Pe divanul șubred, pe care-mi schimbai scutecele când eram bebeluș,
Mi-ai luat palma și mi-ai așezat degetele printre ridurile pielii
De pe încheietura-ți veștejită.
Ai spus că, de la moartea bunicului, îți palpezi deseori artera.
Închizi ochii și tragi cu urechea la viața care se leagănă-n tine.
Că-i tot mai plăpândă, mai tăcută, ai spus,
Că-i mânată nu se știe unde viața acestor mâini unice.
Apoi din nou ți le-ai încrucișat.
Iar eu m-am dus să tai trandafiri din tufa de sub fereastra ta.
Crudul arc dintre mânerele foarfecii îmi desface palma.
Cum să înțeleg timpul în care și cei mai puternici cedează?
Pentru mine, venele încheieturilor tale vor fi totdeauna
O tufă de trandafiri îmbobociți în seara asta densă de primăvară,
Trandafiri împrăștiindu-și parfumul dulce prin venele tale.
