Revista Tomis

Ciprian POPESCU

Facebook
Twitter
WhatsApp

CONSIERJERIA

Pedalam într-o dimineață de mijloc de septembrie spre depozit, spre 5:40 am, o luna plină sângerie – the harvest moon – lumina bulevardul Graham din Town of Mount Royal, mă depășise o Corolla, la volan tot un băiat de pe depozite, îi recunosc de-acuma după vesta reflectorizantă, era răcoare, mi-era bine cu geaca pe care mi-am cumpărat-o de la thrift shop din Mile End chiar pe Park Avenue vizavi de frizeria lui Silvestre, de fapt un băiat Silviu din Mangalia, că io la toți le zic băetzi, deși suntem oameni de-aproape 50 de ani și mai zic băetzi și de la versurile acelea superbe ale lui Șerban Foarță, băetzii – „uite bă fraere / nai sângen tine / săl arzi păl dă vine… că tre săț dai aere” – care mereu mă face să zâmbesc, apoi să mă și ascund în mine puțin rușinat că uite îmbătrânesc în treining ca un gopnik, pledând absurd pentru Noua Șmecherie, trăind în lumi imaginare și-n loc să cresc, descresc, mă deklasez și deraiez prin subsoluri fb, când nu sap căși cu crawlspace-uri puturoase.

Am dat pe geacă 10$ c-au liquidation și la thrift shop, nu doar în magazinele mari de haine și mă gândeam în timp ce pedalam – man, ce norocos sunt că am familie sănătoasă și putere de muncă, pot să-i ajut, iar mie să-mi ofer o plăcere din când în când, un hot-dog, nu!, doi hot-dogi cu coleslaw, steamies și poutine de aur și IPA la Helm sau Cozmos – barurile-n care-mi liniștesc nervii – iar luna plină sîngerie se deplasase deasupra depozitului spre care mă îndreptam în acea dimineață de mid-September și parcă-mi arăta, de-acolo de sus, că făceam bine că lucram mult.

„Ești un nihilist pragmatic”, mi-a zis Sebastian, un prieten editor și poet și tobar la Helm în timp ce-o IPA Nova Hazy îmi spăla țevile, aflând despre planurile mele de cumpărat o casă. „Io sunt nihilist idealist, nu vreau să fiu proprietar”, continuă și mă sparge. 

Sebastian e un om de stânga, io-aș fi, după el, un om de dreapta cu sensibilități de stânga. În felul acesta îmi salvează rădăcina țărănească și imigrantă și mă plasează într-o zonă acceptabilă.

„Da, bro, zic, o să gentrific în Park Ex și simt cumva jenă.”

Ei, simt pe dracu’ să-i ia pe ăștia care ne-au băgat prostiile astea-n cap, tre să stau și io undeva cu familia, să crească mari copiii și poate, da, să fac profit sau măcar să-mi scot banii când vând. 

Cui îi place să piardă? Să văd io om de stânga care nu vinde la prețul pieței și-atunci îi dau carnet de stânga. 

Parcă suntem rockeri versus punkiști, bro, dar ne întâlnim undeva la Depeche Mode sau Viagra boys, în trupe de-astea între. Doar că avem peste patruzeci de ani și am schimbat categoriile. Trăiesc la întâmplare, nu cred în muncă, dar o fac. Caut lumina printre fierotanii, inele de metal, cabluri, colete pe paleți pe care le trag cu jiggere manuale sau electrice.

Am făcut training pe mașinile de depozit ca să devin un lucrător calificat, să nu-mi aud vorbe de la toți inginerii social media că toată viața am fost un necalificat cu teamă de nou. Că-mi cam aud vorbe de la oameni care n-au nicio treabă, care stau în bula lor și nu încearcă niciodată nimic, n-au dat jos un perete de gips, dar mai să-și spargă casa, ei doar îmi spun mie cum ar trebui să trăiesc. Lor le-au luat mami și tati apartamente și mașini, ei sunt de stânga dreapta în căși pe care nu le-au muncit. Oamenii proiectează, io sunt doar un nihilist pragmatic cu poftă de viață.

Dar vorba lui Hutopilă, să nu fim bitter pentru lucrurile astea.

Am citit mai demult o opinie a unui scriitor, că mai citesc ce zic persoanele chinuite de Scris și tipul ăsta le sugera neîntrebat altor persoane care scriu să renunțe la autoficțiuni. Apoi tot el se cam dădea de gol şi zicea că viața sa nu e atât de interesantă, deci era cazul să inventeze personaje. Dar poate viața altora e interesantă, boss, de ce să tot inventezi alte vieți? Sau poate ai antenele ridicate, ai în jur vieți pline și știi să ficționalizezi. Poate unii aşa au chef să scrie, ia lasă-ne, man, să scriem cum vrem. Și-n genere, oricare vrea să dea lecții de stil să și le țină pentru ei. Tu nu vezi că Annie Ernaux a luat premiul Nobel pentru literatură!? Nu c-ar conta, dar să-l trolez pe elitist un pic. Pe autoficțiune a luat, boss. Deci ea povestește acolo, în Passion simple, adică Pasiune simplă, I guess, cum se amorezase de-un est-european însurat și jur c-am sperat că e de-al nostru, să se refacă odată legăturile dintre țări, să redevenim francofili, dacă nu vorbind franceza, măcar așeaa… de amor literar. 

Știi… sunt mai multe categorii. 

Mai sunt cei care ne învață care e adevărata poezie. Sunt aceiași care la chefuri schimbă muzica pentru că știu ei care e adevărata muzică și aceiași care când te văd făcând o poză cu telefonul pe fb îți arată care e adevărata fotografie și, dacă ar fi să pictez, mi-ar arăta care e adevărata pictură și atunci când m-apuc de ceva în viață, cum ar fi să beau IPA prin baruri și să scriu postări îmi oferă sfaturi neîntrebați pentru că știu ei care e adevărata viață, pentru că da, sunt dintre cei care pierd timpul pe fb, flaneur, scriu postări pentru un public de nișă, prieteni pe care, în mare parte-i ador, mai mult decât pe cei care stau pe LinkedIn și caută oportunități. Care vor să crească. Și uneori așa-mi doresc să fiu și io un individ LinkedIn sincer. Să rup cu-o postare de-aia în care discut ultimele proiecte crypto, investiții în Dubai, să înțeleg blockchain-ul și cum asta drives innovation, să ador cultura start-up-urilor. Să fiu disruptive în afaceri. Experiența mea de business să fie esență și exemplu pentru absolvenți smart cu MBA. Să organizez un webinar și să le iau banii, iar ei să mi-i dea cu bucurie, să le fiu mentor, să mi se uite-n gură, să-mi soarbă cuvintele și să creadă când le spun, zâmbind larg, arătându-le șiragul impecabil de dinți albiți la cabinetul dentistei Décarie, de-aici de pe Park Avenue, că sunt catalizatori ai schimbării și să seize the opportunity NOW, că pot face diferența. Apoi mă uit în curtea mea neîngrijită din Park Ex, unde curu’ găinii s-a transformat peste noapte în dandelion iar magia asta îmi șterge orice gând de mărire pe platformele sociale ale aspiranților.

Deci m-au treinuit pe cinci mașini – un reach, un picker cu platformă, un forklift cu bonboană de propan, o transpaleta surf și o scară electrică. Cel mai dificil mi s-o părut reach-ul, ca și-n social media.

Reach ca-n social media, get it? E o glumă foarte bună, pentru că mie-mi place să fac glume în social media, unde sunt trol.

Sincer, mi-ar plăcea să fiu scriitor, nu trol. Bun ca John Kennedy Toole, ca Livia Ștefan, ca Tesich sau ca Drăgoi. Îi zic pe ei pentru că nu mai vreau să citesc programa. Mă obosesc clasicii, dar mai citesc și din ei că am io fetișu’ ăsta cu meseria, deși e absurd să mai vreau să fiu specialist în ceva când banii azi pot șterge totul. Aș vrea totuși să fie scrisul ocupația mea zilnică, să devin măcar un scriitor de duzină, dar nu-mi iese decât unul de uzină lol. 

Vezi, sunt vechi – folosesc lol. Nu, nu vrea să fiu scriitor cu S mare, ci unul care dă și la nervi, dă și la emoție. Mă ajută povestea multilingvă, pun și osu’ la scris, să mor io. Citesc, scriu, învăț, trăiesc. Numai că, tactic vorbind, sunt pe niciunde.

Corect, da, sunt și-un om sucit. Dacă-mi propune cineva ceva, strâmb din nas. Nu mă bag. Poluez cu postări pînă la exasperare.

Mi s-a propus o rezidență literară din partea „Consiliului canadian pentru dezvoltarea noilor comunităților culturale”.

3150 de CAD pe lună, casă, masă asigurată la casa memorială Mordechai Richler.

– dar de ce io, de ce nu cineva din zona noii literaturi, care propune noi direcții, cineva cu un crac în viitor, dacă nu măcar în prezent? am întrebat emoționat

– don’t ask questions, credem că ești talentat. Îți cunoaștem munca. De asemenea, misiunea noastră este sa încurajăm noile comunități culturale din Québec, să-i sprijinim pe tinerii creatori

– dar talentul nu mai contează – duce la orori, cunosc scriitori imenși care au abdicat de la umanitate. În plus, scriu liricoid, anacronic, anarhic, fără metodă. Okay, e o neglijență ușor căutată, sunt pentru greșală. Știți… sunt autorul postării – io, sunt virgula dintre subiect și predicat. Publicațiile românești de la Montreal nu mă menționează. Sunt și io vinovat, nu particip la evenimente. Lumea literară mă lasă rece. Prefer muzica subversivă, crunta melancolie. Deci cum ați dat de mine?

– avem scouteri în Mile End și, mai nou în Mile-Ex, în Parc Ex. Ești singurul român care locuiește pe lângă cartierele astea. Restul s-au mutat la Laval, Longueuil. Vechile comunități din cote St Luc s-au canadianizat.

(îmi notez canadian uzat – un autocorrect minunat)

– ce scouteri? Există scouteri literari? Agenți care știu de mine?

– of, am găsit postarea cu cartea pe care ai publicat-o pe fb… am făcut o scurtă căutare, am întrebat barmanii de la Helm, te-ai lăudat beat. Ne trebuie pe cineva în rezidență, Monsieur Siprien. Sunt bani pentru cultură. Nu contează ce scrii. Accepți sau sunăm un bulgar? mă luă pe sus vocea exasperată

M-a trezit alarma recurentă. Caloriferele erau reci, ca și sudoarea de pe ceafă.

Deci îmi place reach-ul pentru că îl conduci cu joystick cu dreapta iar cu stînga manevrez un fel de volan. E mindfuck, dar când înțelegi unde e punctul de pivotare merge. Am făcut jaloane printre găleți oranj, am gherlit-o de vreo trei ori. Cel mai simplu e cel cu propan, rulează ca o mașină automată plus tre să controlezi furcile, că de-aia e forklift. E și cel mai bun skill pentru că l-am văzut în multe depozite, cea mai sexy e transpaleta surf, un jigger electric pe care stai și-l controlezi ca placa de snow, cu mișcări din hips.

Io fiind foarte talentat la mișcările din hips, am bunghit repede cum funcționează socoata. O să-mi iau și permis, mă calific. Nu pot rămâne prins în fantasma nemuncii de acasă, a teletravaiului etern în IT pe care ni l-au propus ierarhiile acum câțiva ani, când ne-au dat pandemie. 

Dacă banii totuși ar fi acolo…

Îmi plac depozitele murdare, zgomotoase, în care se mișcă marfă. Aici, unde trag, luminatoarele, les puits de lumière, creează în anumite momente ale zilei, mai precis spre seară o ambianță industrial decandentă foarte vie. Văd un show Einstürzende Neubauten și iar fac aceeași eroare, deraiez spre artă, cumva o arta de nișă, reprezentând o lume de nișă, una cu ierarhii blânde, că n-o să scăpăm, dar când acolo nu e altceva decît marfă plimbată din camion pe rafturi iar de-acolo în alt camion spre oamenii care stau în case și așteaptă pachetele.

Visez la o oligarhie luminată, globală, una care să înțeleagă că munca asta alienantă – nine to five – nu e pentru oameni oameni. Nu ne vom revolta niciodată și vom accepta jocul în schimbul unei meschine măriri de salariu. Nu m-aștept ca schimbarea să vină vreodată de jos. Să fim serioși, nu suntem în stare. Dar ei, oligarhii, de pe-o insulă din Pacific sau dintr-un avion deasupra Islandei, unde au firma aia – Endless – care le va asigura în curînd nemurirea – sfătuiți de filosofi contraculturali ar putea să aibă milă de noi, cei care suntem închiși în carcasele astea umblătoare.

Să-și păstreze privilegiile, nu zic. Nu sunt pentru desființarea despotismelor. Duc la ranversări teribile, dar din Marea Milă a Lor să lase odată roboții să facă treaba, iar pe noi să contemplăm ultima ninsoare înainte de Marea Încălzire Globală.

Ar fi un gest final de Mare finețe.

Băieții de pe forklifturi rulează ca la karting, pe energy drinks, merg foarte tare – conduc Mitsubishi sau Toyote pe butoaie de propan cum n-am mai văzut, fincă acuma tot e pe electric, Vezi, man, cum se schimbă lumea – se mai ciocnesc și chiar e impact dur, am văzut cum i s-a dus unuia capul solid în spate. Uite, un moș i-a urcat un palet plin pe forklift, stricându-i luminile și apărătoarea, și-au dat-o cu fuck you, fucking prick, dar nu păreau prea afectați când a venit un șef care a pozat. Au râs. E-o lume care se fute până la insultă și mardeală, dar nu se dau în gât. E-o lume care nu se cancelează, care așteaptă dolarul ăla-n plus pe oră și un ‘good job’ de la boss din când în când.

En passant, sunt un băiat foarte activ pe piața muncii. Nu-s quiet quitter, mai degrabă rage applyier. Câteodată postulez pe joburi care nu mi se potrivesc deloc sau unde n-am nici o șansă. VP la companii tech din Toronto, trimit resumes în engleză la L’Office québécois de la langue française pentru postul de agent de birou, c-aici, în provincie, noi trebuie să înțelegem c-am fost aduși și cu scopul ăsta.

Îs monrealez, bro, aici e casa mea. Pe care-o sap să-mi fac subsol sub ea.

Am trimis și la fabrica Heinz pe ceva post superspecializat, la STM șofer de autobuz, uneori scriu scrisori de intenție în care menționez că sunt poet și că o firmă mare are nevoie și de visători etc. De ce o fac? Poate pentru că-s un pic dus, dar și pentru că îmi place să mă gîndesc că, dacă trece de boți, undeva, o persoană de resurse umane se amuză foarte tare că cineva absolut nepotrivit, un țicnit sub pretextul că vrea un job îi face de fapt ziua mai bună.

Am un băiat l care, de fiecare dată când mă vede, îmi zice – ça va, chef?, poate pentru că am față de şef, lol, n-am, îți dai seama, mai fac și io un spirit de glumă, apoi fără să aştepe răspunsul continuă intransigent – pas l’choix, bro, pas l’choix, c’est ça la vie! Adică muncă, depozit, struggle. Nu prea ai ce să-i replici. E definitiv. Te termină. Dar azi am vrut să-i spun plin de patos – ba da, man! Avem o alegere! Putem să ieşim acum amîndoi din depozit, să lăsăm jiggerele, recipientele cu haine, platformele cu junk de pe chei, camioanele şi să fugim ca nişte oameni cărora li se ia un văl negru de pe ochi pe străzile sparte ale Montrealului strigând – on a fait un autre choix! Nous sommes à partir de maintenant libres! Să oprim maşinile de pe autoruta Décarie, să eliberăm şi şoferii zombificați, să ducem vestea cea bună în downtown, să le spunem tuturor angajaților sâmbătari că avem o alegere…

Dar n-am avut curajul. Am dat din cap oftând şi i-am zis înfrânt – c’est ça qui est ça, bro adică it is what it is.

Am fost și la un interviu la o companie de consierjerie, adică janitorial services, o firmă care se ocupă de partea de entretien ménager, adică curățenie în clădirile din downtown. Cleaner, bro, la munca de jos. 

Am luat postul, fiindcă e penurie de oameni de treabă. Le-am spus că sunt un poet ratat și au zis – adecvată pentru dumneata poziția, Siprien. Noi aici lucrăm cu prozatori, dar din ce ne arăți, se pare că arta ta, ca să n-o numim scribbling e migraționistă, un gen ambiguu, între. Și mi-a plăcut ce a zis, pentru că-mi place când mă înțelege lumea, apoi mă închid din nou în mine și iarăși deraiez și ies din mine și iarăși intru pe fb unde le scriu prietenilor mei și mă gândesc la arta mea pe care nu pot s-o descriu, nu înțeleg întotdeauna ce fac, cum văd la confratellii și la consorellele mele care sunt on point, bro.

Io nu fac nici o artă. Nu sunt poet. Nici proletar, bro. 

Îi încurc pe toți.

Am fost o singură dată la un cenaclu literar. În liceu, la Caransebeș. Eram patru persoane. A venit un poet local care a citit câteva creații. Io, cu creierul bocnă, n-am înțeles nimic. Mi-era și teamă c-o să-mi ceară părerea. Ar fi fost un dezastru. Dar, slavă Domnului, n-a fost cazul. Doamna profesoară care a organizat evenimentul a vorbit despre calitățile poemelor, sonorități, intensități, le-a încadrat – cum se procedează – într-un curent literar. Nu postmodernism… Să fi fost un neo-expresionism local pe filiera nemților de la Sadova Veche? În orice caz, ceva major! La un moment dat, exigentă, dna profesoară i-a sugerat maestrului că sintagma „monstru veros” dintr-un vers ar fi pleonastică.

Poetul s-a șucărit o țâră, însă, neavând dicționarul la el, s-a înclinat în fața criticii. Am căutat pe net „monstru” – din latinescul „monstrare” – a arăta, monstrul e cel pe care-l arăți cu degetul, cineva ieșit din comun, un ciudat. Termenul este asociat cu verbul „moneo” – „a atrage atenția”, „a avertiza”. „Veros” – necinstit, suspect, apud dexonline. Cam aiurea. Vine din frațuzescul „véreux”, cu rădăcina „ver-”, vierme.

Așadar un monstru veros e un MONSTRU VIERMĂNOS.

Nici vorbă, dnă, de pleonasm! Monstru viermănos sună impecabil, e o imagine poetică șlefuită, o oglindă a limitelor normalității ce suscită o adâncă meditație asupra condiției umane.

„Te angajăm”, m-a sunat șefa de la consierjerie, „ce măsură porți la cămașă?”

„XL, Madame, dar mă străduiesc s-ajung la L”. Și am vrut să fac o glumă proastă, ceva că pula mea e XL, dar m-am abținut. Că am o pulă ok, dar nu chiar XL. Și la ce mi-ar folosi? Oricum, am auzit-o pe doamna Nelly Kent care o ia ca o campioană și care zicea că ai degete, limbă, că doar în porno contează s-o ai mare, altfel nu se vinde.

Okay, Siprien, apoi mi-a înșirat detaliile, avantajele, salariul – concurențial – și orarul. E de seară, mă gândeam că voi putea poza downtownul, voi scoate gunoiul corporatiștilor pe ruelele pline deja de junk, învăluite în fum și abur, unde se petrec tranzacțiile financiare, dar și petty crimes. Voi învăța businessu ăsta de consierj, apoi le voi fura contractele. Mă voi îmbogăți – n-am altă șansă, voi dona totul muzeelor de nișă, voi sabota marile curente literare, I’ll be senile and forgotten, cum frumos spune Michael Gira, însă împăcat, stăpânind CONSIERJERIA.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: