Dacă eşti scriitor, te gândeşti la toate cele omeneşti. Zilele trecute comunitatea noastră era agitată de faptul că tinerii din ziua de azi arată cu mult mai bătrâni decât ar trebui să arate la vârsta lor. Sigur, nu noi, românii, am observat asta, noi, românii, avem o meteahnă de care nu putem scăpa. Suntem cusurgii, însă doar la mărunţişuri. Nu ne convine nici aia, nici ailaltă şi comentăm pe dată depreciativ. Când e vorba de ceva serios, cum e faptul că tinerii arată bătrâni, le găsim pe dată o vină. Cine ştie ce delict au făptuit de sunt aşa. Ba că sunt prost educaţi, ba că sunt neînvăţaţi, ba că nu le pasă decât de ei, ba că sunt analfabeţi funcţional sau proşti din naştere, că fac sex prea de timpuriu şi li se netezeşte creierul şi un creier fără încreţituri are o suprafaţă mai mică de acoperit cu neuroni şi cine ştie ce alte pricini pot trece prin mintea românului. Şi eu sunt român din moşi strămoşi, de la Râm şi Sarmisegetusa coborâtor şi nu mă pot debarasa de bombăneli, cum nu putea scăpa Gargantua de foame şi mai ales de sete. Nu, nu sete de repaus, cum ar putea crede cineva. Numai că eu fac parte dintr-o generaţie în timpul căreia se deplângea desacralizarea. E vorba de o eră ceva mai veche decât cea a pisicii lui Schrödinger, care a sucit minţile oamenilor mai rău decât erau întortocheate înainte. Pe atunci, în vremea regretului desacralizării, dacă tinerii ar fi arătat mai bătrâni decât se cuvenea, s-ar fi conchis pe dată: e din pricină că nu mai cred în Dumnezeu. În era Schrödinger ar fi fost şi mai rău. S-ar fi spus că arată bătrâni deoarece sunt pe jumătate morţi. Dar în zilele noastre, când realitatea virtuală ne face să pierdem contactul cu realul, ce ai putea să zici? Mie mi-a venit brusc un gând, pe când îmi turnam un pahar de apă alcalină. Că procesorul a devenit dumnezeul nostru. Iar dacă alţii vor zice că e diavolul, n-o să-i contrazic, pur şi simplu pentru că nu sunt sigur dacă este El sau Celălalt. Poate fi oricare dintre ei sau, de ce nu, amândoi la un loc, cuprinşi într-o relaţie sinergică, aşa cum sunt înlănţuiţi binele şi răul. 

Dar cu ani în urmă mă întrebam asupra evoluţiei oamenilor şi omenirii. Cei care au căutat să-şi imagineze ce va fi sunt mai ales scriitorii de sience-fiction. Îmi amintesc două cărţi remarcabile. Una, cea optimistă, este a lui Arthur C. Clarke, Sfârşitul copilăriei. Această carte eu o văd ca având în trenă întreaga tradiţie a evoluţiei spirituale a omenirii. Iluminarea, eliberarea în Nirvana, pătrunderea în memoria universului Akaşa şi altele de acest fel. Astfel că rasa umană se înnoieşte la Arthur C. Clarke: oamenii capătă puteri paranormale, de fapt se transformă în energie şi folosesc Pământul ca sursă energetică, descompunându-l în materii prime, pentru a se putea integra în Supramintea cosmică. Al doilea roman îi aparţine lui Herbert Franke, un cibernetician pasionat şi de science-fiction. Evoluţia unei civilizaţii foarte avansate transformă, în Zona zero, „oamenii” într-o specie de blânzi visători subjugaţi de realitatea virtuală. În cercetările lor privind istoria (generează, de pildă, virtual bătălia de la Waterloo pentru o meditaţie asupra potenţialităţilor istoriei) pierd aproape complet contactul cu realul şi nu mai ştiu nimic din ce se întâmplă în proximitatea oraşului lor cibernetizat. Acesta este probabil cel mai puternic roman de anticipaţie. Ceea ce îşi imaginează Franke încă nu s-a împlinit, omul nu este încă un hedonist captiv în spaţiul virtual. Dar va fi?

Înaintarea sigură spre „singularitate” (momentul în care inteligenţa artificială va depăşi inteligenţa umană) va propulsa omenirea spre o dezvoltare mentală care să ne ducă spre „schimbarea subiectului”, aşa cum anticipa Clarke, sau spre căderea în hedonism, în vreme ce suntem îngrijiţi de maşini? Deocamdată, semnele de îmbătrânire precoce a tinerilor dau un semnal negativ privitor la relaţia minţii omeneşti cu procesorul. Mintea umană este sintetică, sintezele au fost timp de milenii marile noastre realizări. Filozofia, muzica, artele în general. Abia în ultimele două secole am devenit tot mai mult dependenţi de analiză, cu cât foamea de cunoaştere şi stăpânire a realului a pus ştiinţa pozitivistă deasupra tuturor celorlalte realizări. Suntem capabili şi de analiză. Procesorul este prin excelenţă analitic. Dacă azi procesorul îl poate învinge la şah pe campionul mondial, este pentru că el poate calcula aproape toate variantele posibile într-o poziţie de şah. El nu înţelege jocul de şah, nu înţelege un concept ca strategia, dar i-a fost implementată în program o matrice de evaluare după regulile strategice stabilite în decursul deceniilor de oameni. Mereu, când computerul va face analize, el va fi tributar sintezelor făcute de oameni. Fără ele, este steril. Aşa că, folosit în ştiinţă, procesorul ne va învinge aşa cum ne învinge la şah. Am trăi într-o lume logică, dar lipsită de creativitate, o lume stearpă. Totuşi, science-fiction-ul a încercat să-şi imagineze ce sinteze ar putea face computerul la un moment dat. Cea mai răspândită este una apocaliptică. Procesorul ajunge la concluzia, coroborând informaţiile, că omenirea este o plagă, un virus şi, pentru a salva planeta, este necesară eradicarea ei. Dar poate şi transforma lumea în Paradis. Un Paradis din care au dispărut munca, lupta, agresivitatea şi oamenii ajung la împlinirea unui vis milenar: distracţie fără griji. Dar oare chiar ar satisface pe cineva o astfel de viaţă? Şi cât s-ar reduce din inteligenţa, voinţa, creativitatea, fantezia şi imaginaţia omenească dacă am trăi aşa? Din câte se vede spunând aceste lucruri, îmi dau seama că e mai bine să rămânem aşa cum suntem. Cu griji şi nevoi, cu necesitatea de a lupta, acestea fiind sursele umanităţii noastre şi ale reflecţiei morale. 

Că tinerii de azi par mai bătrâni? Spune asta ceva despre cum vom evolua? Analiştii occidentali caută nişte cauze. Ca să fie clar, e vorba de generaţia Z. Dacă socotim tinerii (mai mult sau mai puţin tineri) din alte generaţii, ne-am lăbărţa, nevoiţi să dăm seama de buna/proasta moştenire genetică, de stresul cronic şi altele de acest fel. Ce cauze găsesc analiştii? Makeup-ul actual, vestimentaţia bătrânicioasă. Nu aş pune însă la socoteală şi fast-food-ul: mâncare cu E-uri, hormoni de creştere, antibiotice şi purine, care pot face o fată de 16 ani să arate ca o femeie de 40 de ani. De ce? Se pare că această generaţie a conştientizat destul de bine problema alimentaţiei nesănătoase. Sunt nişte tineri precauţi. Sunt o generaţie mai puţin vicioasă decât milenialii (părinţii lor). Exemplele negative recepţionate îi fac să nu aibă încredere decât în judecata proprie. Aşa că îi ignoră pe „bătrâni”, nu caută canale de comunicare cu ei. Au folosit tehnologia digitală de mici, au trecut prin pandemie şi sunt anxioşi şi deprimaţi. Lor le va veni rândul în curând să conducă lumea. De aceea mă întrebam dacă va exista o schimbare a lumii. O lume suferindă încă de bolile ei cronice contractate în secolul trecut. Căci, nu-i aşa, pare să fie prea mult să-i ceri omenirii să se schimbe aşa cum şi-au imaginat scriitorii de anticipaţie.

Care este, de fapt, speranţa mea ascunsă? Ea se referă strict la România, nu la întreaga lume (deşi sunt multe de îndreptat şi-acolo). Dar la noi, speranţa mea este că Gen Z va ajunge la conducere la un moment dat în mersul firesc al vieţii şi vor stopa tarele politice româneşti: minciuna, hoţia şi corupţia. Că ei vor însemna sfârşitul epocii „democraţiei originale” iliesciene, care ne ţine încă într-o stare de batjocorire a drepturilor omeneşti. Ce şoc am avut când Nicolae Văcăroiu striga la radio: „opriţi transmisia”, când un ziarist vorbea despre realităţile lumii româneşti, în vreme ce Văcăroiu căuta să ne convingă că trăim într-o Românie minunată. Aşa imbecili ne credea, încât îşi spunea că luăm minciunile sale de bune, nu ceea ce trăiam pe pielea noastră. Şi minciuna nu a stopat-o nimeni. Speranţa că Gen Z va schimba faţa României e versiunea optimistă. Ea nu-mi şterge deloc îngrijorarea că accesul spre putere şi ascensiunea politică nu le va sta la îndemână decât acelor tineri care se vor modela după profilul actualilor politicieni. Că sistemul are un mecanism de autoprotecţie şi nu permite pătrunderea în el a unor oameni oneşti. Că au permis de trecere numai oportuniştii, cei dornici numai de privilegii personale şi fără nici un alt ideal. Desigur, la vârsta mea, eu am ieşit din acest joc, dar sunt curios să văd ce se va întâmpla. În următorii douăzeci de ani (în versiunea optimistă că voi mai trăi atât). Nu-i aşa? Unul dintre marile păcate omeneşti este acela că vrem să ştim cum va arăta viitorul.