Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Oraşele şi convieţuirea

„Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe”, poate că de aici i-a venit lui Dan Popescu „Pişcu” ideea celei de a doua antologii din ceea ce se promite a fi o serie, „Boabe de poveste”: Oraşele viitorului, publicată, ca şi antologia anterioară, Antologia fantastică a cafelei, de Editura PAVCON. Trecutul îl cunoaştem şi, având ca bază această cunoaştere, pe de o parte scriitorii extrapolează pentru a anticipa, pe de alta îşi imaginează. Te aştepţi, aşadar, la o antologie de povestiri încadrabilă anticipaţiei, amestec de ştiinţă, science-fiction, fantastic, fantezie şi imaginaţie. Dar, aşa cum pentru romanul modern, James Joyce este inovatorul, science-fiction-ul îşi are corifeii lui şi lumile viitoare îşi iau modele din trecut. A devenit o tradiţie. Asimov se foloseşte de istoria Imperiului Roman, „ecologistul” Frank Herbert de lumea beduinilor. Cam la fel se întâmplă şi în antologie. Autorii se pot folosi de la poveştile din 1001 de nopţi până la cartierele de azi ale unei metropole pentru a-şi crea „oraşul”. Dar ce anume ar fi acest „oraş”? Un oraş, fie din trecut, prezent sau viitor, nu este doar o chestiune de urbanism şi arhitectură, de sistematizare şi parcelări funciare, ci mai ales de convieţuire. Un oraş este o societate, un spaţiu în care se pune problema identităţii şi alterităţii, a locului individului, ducând în cele din urmă spre antropologie. Poveştile antologiei, chiar dacă nu îşi propun în mod expres acest background, îi dau naştere prin descrierea unor moduri de viaţă în diverse contexte urbanistice. Iar asta o face literatura science-fiction încă de la naşterea ei. Oraşele viitorului sunt oraşe imaginare şi, dacă mi-ar pune cineva întrebarea ce oraş din literatura de anticipaţie mi-a rămas în minte, aş spune fără ezitare: Dyoto, oraşul lui Gérard Klein din Seniorii războiului. Cu atât mai incitantă este antologia oraşelor viitorului, cu cât cunoşti mai mult şi ţi-ai imaginat mai mult.

Ținta antologatorului a fost cea descrisă puţin mai înainte: nu a pus accent pe descrierea arhitectonică şi urbanistică a unor posibile oraşe (cum face Klein cu Dyoto), cât mai ales a urmărit modul de viaţă generat de un centru urbanistic. Antologia s-ar fi putut numi şi Comunităţile viitorului, cetăţile sau oraşele circumscriind un mod de viaţă.

Aceste povestiri nu explorează conţinut omenesc aşa cum face literatura mainstream, ci se generează în jurul unei idei. Când aceste idei sunt insolite, captează interesul cititorului. Când sunt banale, din dicţionarul ideilor de-a gata, care circulă de zeci de ani în societatea noastră, seducţia poate veni din arta prozatorului. Te captivează sau nu naraţiunea. Din punct de vedere stilistic, nu am descoperit ceva relevant. Pentru că volutele stilistice nu sunt potrivite genului (chiar dacă în literatura lumii mai găsim pe ici pe acolo unii stilişti recunoscuţi de Universităţi). Povestirile în baza unei idei au de obicei un stil funcţional, apropiat de al unei dări de seamă. 

Avem întâlnire în paginile volumului cu Emil Nicolae (căci poeziile sale punctează tema – dar şi povestirea Alexandrei Medaru este o poezie), Lucian-Dragoş Bogdan, Anamaria Borlan, Eugen Cadaru, Aurel Cărăşel, Cristian Cârstoiu, Alexandra Medaru, Mara Cernat, Gyorgy Gyorfi-Deak, Dănuţ Ivănescu, Mihail Toma, Ana-Maria Negrilă (cu un fragment de, probabil, roman), Daniel Timaru şi Pompilian Tofilescu. Fiecare autor beneficiază, spre binele cititorului, de o scurtă prezentare, ce poate fi amplificată de fiecare, după bunul său plac, folosind Internetul. 

Cine îşi doreşte să scape de tirania cotidianului are la îndemână o carte capabilă să-l ducă spre visare, să-l extragă din stereotipele trasee ale vieţii sale organizate după ceasornic. Laudele i se cuvin antologatorului, care şi-a închegat bine antologia, cu gândul de-a oferi o cât mai mare satisfacţie lectorului. 

Nu aş spune că o povestire atrage mai mult atenţia decât celelalte. Fiecare este interesantă în felul ei. Însă la o vreme după lectură, vezi ce ţi-a rămas mai pregnant în memorie. Şi nu e neapărat ca povestirile care ţi-au plăcut cel mai mult să fie şi cele memorabile. În ce mă priveşte, văd că se ridică la suprafaţa memoriei mele „Noapte cu îngeri şi trompete la Toledo” a lui Aurel Cărăşel. Însă atmosfera ei este cea care m-a sedus, nu neapărat subiectul. Altfel zis, talentul de prozator. 

Deşi ordinea poveştilor în antologie urmează un principiu alfabetic, după numele autorilor, se nimereşte bine ca prima poveste să fie cea a lui Lucian D. Bogdan. Este o naraţiune, o poveste de la un capăt la altul, fără burţi filozofarde sau banalităţi de prin filmele science-fiction ale anilor ’70-’80 sau din literatura mainstream. Este o poveste care mi-a amintit, chiar dacă nu se vrea o replică sau o inserţie intertextuală, de celebrul basm „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Dar aici are aerul unei poveşti „arabe”, una desprinsă parcă din O mie şi una de nopţi, în care un tânăr visător, dar şi capabil negustor, reuşeşte să genereze, prin generozitate, o aşezare omenească, într-un spaţiu subteran, ce-şi va răsfrânge atributul dobândit şi la suprafaţă, într-o viitoare cetate: oamenii ce vor trăi aici nu vor îmbătrâni! 

Ana Maria Borlan este preocupată de un posibil oraş al viitorului de peste circa 30 de ani. După un scenariu destul de binecunoscut: atmosfera terestră şi pământul sunt poluate, oamenii se refugiază într-un spaţiu artificial în care duc o viaţă cu sentimente tot mai firave. Inteligenţa artificială a preluat sarcinile altădată îndeplinite de oameni. Chiar şi educaţia copiilor. Povestea (ce amintește de unul dintre marile romane science-fiction, Zona zero, al lui Frank Herbert) e prea scurtă pentru a putea dezvolta temele deschise, mai ales cea a singurătăţii, creativităţii şi viselor omenirii, ca şi tema ecologică, şi rămâne la nivelul unei schiţe pentru un posibil viitor roman. 

Eugen Cadaru alege fantasticul. Bucureştiul se transformă treptat într-un spaţiu legendar, misterios, ascuns în spatele oraşului real. Povestea poate fi bănuită şi de ramificaţii spre realismul magic, dar într-o interpretare originală, în care spaţiul necunoscut, ce pare magic prin noutatea lui, nu este ambientul terestru, ci lumea ce se dezvăluie în spatele acestuia. 

Povestea lui Aurel Cărăşel este plăcută cititorului deoarece încheagă o naraţiune care, deşi ar putea să pară că aparţine unui loc real, transformă Spania într-un tărâm imaginar al Inchiziţiei şi al unor multiple religii şi al unei dictaturi, captivante fiind întâmplările ce se derulează necontenit. O amplificare epică atât a tărâmului imaginar, cât şi a întâmplărilor, ar putea să ducă la un roman de bună calitate, dacă reuşeşte să păstreze ceea ce face povestea aceasta notabilă, să ofere plăcere de lectură cititorului. Spun despre aceste posibile dezvoltări spre roman, nu pentru că ar avea un sens în sine (deşi uneori poveştile de succes au fost dezvoltate în romane – precum Jocul lui Ender), ci pentru că eu, ca simplu cititor, mi-aş dori să urmăresc lumea descrisă şi destinul personajelor şi dincolo de momentul la care au fost părăsite la finalul povestirii. 

Cristian Cârstoiu este antologat cu „Râul de oţel”, o poveste dintr-un oraş al nepăsării, unde tehnologizarea şi informatizarea impun reguli de convieţuire care restricţionează compasiunea, grija pentru cineva aflat în dificultate. Povestirea este inspirată de imaginea unei autostrăzi din SUA. Maşinile sunt „râul de oţel”, iar oamenii trăiesc „izolaţi în micile lor bule”.

Distribuirea oamenilor într-o metropolă verticală este tema povestirii Marei Cernat. De fapt, distribuirea e la fel ca într-un oraş din zilele noastre împărţit între bogaţi şi săraci, dar în „Skidde-ri-doo” este o împărţire mai degrabă pe caste. Întâmplări interesante într-o lume totalitară, dar în opinia mea finalul este grăbit – și spun asta deoarece avea un mare potenţial pentru o descriere dinamică începând cu fuga din oraş şi una imagistică pe plaja de unde se vede, într-o parte oraşul ce se prăbuşeşte şi, în cealaltă, pe ape, ambarcaţiunile.

Andrei Gaceff caută să dezvăluie existenţa celor nevăzute, aşa că într-o povestire scrisă cu un tempo de „fugă” muzicală, dă la iveală o lume ce ar putea să pară ciudată, mergând spre ceea ce Ţvetan Todorov ar numi straniu. 

György Györfi-Deák oferă pentru antologie o scurtă povestire în care sugestia e suverană, premiată în 1998 cu „Premiul News Letter SF”.  

Am pomenit câteva dintre povestiri, câţiva autori, dar ca în orice demers în care gusturi diferite oferă aprecieri diferite, îi îndemn pe cei dornici să citească antologia pentru a-şi face o părere personală. Căci în vreme ce îşi vor forma părerea, vor beneficia de plăcerea lecturii. 

CITEȘTE ȘI

Cu gândul la viitor

Dacă eşti scriitor, te gândeşti la toate cele omeneşti. Zilele trecute comunitatea noastră era agitată de faptul că tinerii din ziua de azi arată cu mult mai bătrâni decât ar trebui să arate la vârsta lor. Sigur, nu noi, românii, am observat asta, noi, românii, avem o meteahnă de care nu putem scăpa. Suntem cusurgii, însă doar la mărunţişuri. Nu

Citește mai mult »

Dan Perșa | România în acvaforte

Vai! Cum stă părăsită acum cetatea aceasta atât de plină de popor altădată!(Plângerile lui Ieremia, 1.1) Zilele trecute am văzut nişte imagini cu Viaductul Topolov, o capodoperă a construcţiilor româneşti. E în paragină acum, ca toată ţara. Mă gândeam că sunt inginer, am făcut Facultatea de Geologie-Geografie, am fost sute de oameni pregătiţi într-o şcoală foarte bună pentru cercetare geologică

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: