Dar iată şi viul, natura, care încearcă să nu lase nici un spaţiu neocupat. Pe clădiri, acele imense clădiri industriale, sau pe turnurile de apă, cu estetica lor ruptă de statutul utilitar pentru a deveni, dintr-o întâmplare, o arhitectură parcă futuristă, germenii şi seminţele prind să încolţească. Dacă Baudelaire şoca la vremea sa observând că un cadavru dă naştere vieţii într-o colcăială vermiculară şi astfel viaţa se naşte din moarte, Ovidiu Ungureanu observă uluitoarea capacitate a naturii de a da rod chiar şi din praful adunat pe o clădire, praf care, amestecat cu apele ploii, devine pământ. Şi în această mână de pământ ce a escaladat altfel sterila clădire, mici arbori, tufe, ierburi prind să crească. Aceasta a fost şi prima fotografie făcută de Ovidiu în ceea ce avea să devină un ciclu, „Palate şi castele industriale. Un turn de apă cu firave tulpini de arbori, asemănători unor lujeri. Acest moment de uluire, care transmite atâta forţă şi impulsionează profund imaginaţia şi te îndeamnă să meditezi la existenţă, i-a atras artistului pentru întâia dată atenţia către clădirile industriale. Poate că fără această înflorire de viaţă pe un acoperiş, marile şi, altfel, în mentalul nostru, dezagreabilele edificii utilitare, nu ar fi fost considerate un bun subiect fotografic. Dar iată clipa de graţie care le relevă, le scoate din deprecierea minţii şi le face obiecte bune de privit, obiecte ce stârnesc gândirea şi fantezia, obiecte ce devin, pe neaşteptate, pârghii pentru conştiinţa noastră. Căci, da, Ovidiu aduce clădirile industriale, din neantul depreciativ în care zăceau, în calea privii şi conştiinţei noastre. Analiştii artei fotografice spun că, de la bun început, fotografia şi-a asumat sarcina de a înfrumuseţa, dar Ovidiu reuşeşte să pună punctul pe „i”, el nu caută să înfrumuseţeze (nici nu a prelucrat fotografiile!), ci caută să ne facă părtaşi la frumuseţea lor aparte, naturală, pe care el a fost cel dintâi ce a văzut-o şi a exploatat-o artistic, oferindu-ne şansa să ne împărtăşim şi noi din ea. Şi iată-ne şi pe noi, privitorii, captivaţi şi luând în stăpânire o lume care cu puţină vreme înainte ne era străină şi-o tratam cu gânduri brutale. Ce frumuseţe, ce efect, exclamau oamenii la prima expoziţie, cea de la Muzeul de Artă Contemporană a Centrului Cultural „George Apostu”, când au văzut fotografiile pe simeze. Şi chiar aşa era. Aşezate la un loc, îţi sărea, brusc, în ochi, Arta. Deveneai conştient că te afli într-un muzeu de artă şi învârtindu-te pe-acolo şi privind înainte şi înapoi şi de-a lungul pereţilor fotografiile, simţeai că te afli în cel mai mare muzeu de artă contemporană din lume.       

Cum descoperi sensibilitatea artistului? Ce se află în ochiul din spatele obiectivului foto? Cum se transformă lumea ce o vedem şi ne pare banală din pricina obişnuinţei de a o vedea continuu, în artă?

Departe de a deprecia peisajul industrial, Ovidiu Ungureanu îl face să ţâşnească spre cer, parcă în tentaţia omului spre uranic. Lumea ce o vede este Babilonul, este încercarea omului de a urca la cer. În mod obişnuit privim peisajul industrial cu un ochi critic, ca pe-o enclavă străină în natură, ca pe-o excrescenţă malignă, dar Ovidiu Ungureanu vede cu totul altfel lucrurile, în peisajul industrial stă o bună parte din umanitatea noastră. Marile tentaţii omeneşti. Şi această arhitectură, niciodată făcută de amorul artei, ci în scopul precis al unor funcţiuni utilitare, conţine, totuşi, ceva din străfundurile noastre omeneşti, dar asta nu o vede decât ochiul artistului. Oricine altcineva, dacă ar îndrepta obiectivul foto spre aceste peisaje, n-ar reuşi să vadă decât ruina unui imperiu ruginit, părăginit. Dar Ovidiu Ungureanu vede o paradigmă prometeică, alături de o paradigmă uranică. El vede universul ca pe un şirag de frumuseţi. Frumuseţe se află şi în noua construcţie, mirosind a var şi vopsea, şi în peisajul industrial neîngrijit al clădirilor industriale din vremea vechiului regim, acum părăsite, spulberându-se încet sub puterea intemperiilor şi-a vremii corozive.

Turnuri ţâşnesc spre cer şi iată un miracol: sus, pe cupola turnului ce întrece înălţimea arborilor, a crescut un copac. Dar s-a uscat. Un ecou al lumii vii, ce se prăpădeşte şi ea, se usucă, în această tentaţie a înălţimii. Un copac ce a plătit dorinţa sa de a fi mai sus decât arborii de pe pământ, întocmai cum s-a întâmplat în mitul Babilonului. Încercarea înălţării spre cer are un preţ. Şi iată păsările, ele se află mereu sub înălţimea turnurilor, cunosc lecţia, nu se avântă mai sus, nu sfidează cerul, stau aproape de glie. Nu la fel credea şi Odiseu? Nu voia eroul să se întoarcă în oikosul său, la glia sa, deşi atâtea întâmplări îl purtau cu forţa spre cer? Mitul lui Icar se străvede în fotografiile lui Ovidiu Ungureanu. Zborul şi căderea. Iată legătura ce-o găseşte, îndreptând obiectivul spre clădirile omeneşti, între Babilon şi Icar. O legătură ce nu va fi observat-o altcineva. Nu există înălţare fără sacrificiu. Nu există tentaţie uranică fără osândă. Dar omul caută mereu să-şi depăşească umila sa condiţie terestră, indiferent la consecinţe. Vrea să zboare ca Icar, vrea să se ridice la cer prin construcţiile lui. Nu atinge nici într-un fel şi nici în celălalt cerul, dar tentaţia devine vizibil că stă în natura noastră, ne defineşte, este o latură a fiinţei noastre. Nişte efemeride, care pentru o clipă de graţie sunt dispuse la sacrificiul suprem. Ovidiu ne reaminteşte aceste atribute ale fiinţei noastre, aceste ispite ale spiritului nostru. Sub aparentul calm al unui peisaj industrial ce pare făcut ca să zacă în inconştienţă, se ascund, de fapt, cele mai profunde aspiraţii omeneşti. Ovidiu le scoate la iveală cu ajutorul obiectivului foto.

Pare un miracol. Cum de reuşeşte artistul să scoată la iveală aspiraţiile omeneşti dintr-un aparent banal peisaj industrial? Cum de sensibilitatea sa transformă lumea reală într-o viziune? Cum de subiectivitatea sa reuşeşte să descrie umanitatea noastră în cel mai anodin aspect al creaţiei omeneşti, arhitectura utilitară? Iată că şi aici, unde credeam că doar „banul vorbeşte”, că totul a fost făcut cu scopul precis al unei producţii în spatele căreia stă o contabilitate precisă, ne regăsim pe noi. Adică, ne regăsim în întreaga noastră creaţie. Dacă suntem obişnuiţi să preţuim artele, iată că ar trebui să preţuim şi munca arhitectului şi-a inginerului constructor, căci şi în realizările lor se află spiritul omenesc, care ne animă. Animaţie ce nu o aduce doar constructul artistic, ci şi banalul construct industrial. Ce îmbinare se află şi aici între om şi natură! Ce frumuseţi există în creaţia omenească, fie şi când scopul ei nu este artistic. A fost atent şi sensibil Geo Bogza la aceste frumuseţi.

Pe lângă latura vizionară, mai vedem o latură a artistului Ovidiu Ungureanu. Cea contemplativă. Contemplarea unei lumi. În fixitatea lui, peisajul industrial ne dă parcă ştire de indiferenţa lumii faţă de noi. Contemplarea este a unei lumi create. Dar din toate aceste peisaje omul, o fiinţă umană, lipseşte. Lipsa omului dă parcă o neliniştitoare ştire despre extincţia sa. Omul a dispărut, ca după un dezastru apocaliptic şi-au rămas, îmbinate, cele două creaţii. Creaţia vitală a naturii şi creaţia umană, ce treptat se va dezintegra. Nu, nu va fi atacată făţiş, creaţia omenească nu este atacată făţiş, însă ea nu poate să dureze decât atunci când este întreţinută. Şi faptul că marile clădiri industriale sunt întreţinute, dau veste despre existenţa omului. El se află acolo, în fundal, invizibil. În sticla şi fierul şi betonul clădirilor, în traversele şi în şinele liniilor ferate, ba chiar şi în coşurile furnalelor din care nu mai iese fum. De obicei aceste construcţii sunt departe de ape: de lacuri şi râuri. Apele le-ar altera. Nu au, aşadar, în ce se oglindi şi tot ce pot face este să se înalţe cât mai sus spre cer. Şi totuşi, în Dobrogea peisajul industrial se află în apropierea apelor.