Revista Tomis

revistă de cultură

Dan Perșa | România în acvaforte

Facebook
Twitter
WhatsApp

Vai! Cum stă părăsită acum
cetatea aceasta atât de plină
de popor altădată!
(Plângerile lui Ieremia, 1.1)

Zilele trecute am văzut nişte imagini cu Viaductul Topolov, o capodoperă a construcţiilor româneşti. E în paragină acum, ca toată ţara.

Mă gândeam că sunt inginer, am făcut Facultatea de Geologie-Geografie, am fost sute de oameni pregătiţi într-o şcoală foarte bună pentru cercetare geologică şi geofizică, în anul al cincilea făceam lucrarea de licenţă, care era ceea ce este astăzi masteratul. Ieşeam tobă de carte din facultate, dar scopul era de fapt să fim ingineri de prospecţiune, nu de cercetare. Adunam informaţii privind bogăţiile din subsolul României. Numai la Gheorgheni, unde am făcut stagiatura şi am stat mai bine de trei ani şi jumătate, exista formaţia mea de geofizică complexă, cu echipe care făceau măsurători în lucrări miniere subterane, radiometrie şi magnetometrie şi altă echipă care făcea măsurători în găurile de sondă. Anual veneau şi echipele sezoniere şi se făcea gravimetrie, magnetometrie, electrometrie. S-au adunat de-a lungul timpului imense cantități de informaţii. Unde se află astăzi? Există, fără îndoială, se află în arhive. Nu le foloseşte nimeni sau le folosesc alţii. S-a folosit ce era uşor de exploatat. Când exploatezi pe calea uşoară, nu mai ţii seama de consecinţele ecologice. Vă amintiţi de Roşia Montană, de avertismentele şi memoriile directorului Institului Geologic Român, Ştefan Marincea, având ca rezultat destituirea sa pentru curajul de a se opune unui proiect păgubos pentru ţară şi periculos pentru mediu. Şi toate informaţiile prospecţiunilor zac pe undeva, nefolosite. Cine le va folosi până la urmă? Nu românii. Vreo companie străină, care va profita de munca noastră de zeci de ani. Pentru că noi nu suntem în stare să ne folosim bogăţiile. Le lăsăm de izbelişte pentru alţii. De fapt ştiu ce se întâmplă. Cei care pot semna contracte, le vând pentru comisioane. Mă uit la plângerile jalnice ale unora ce strigă că ne fură nu ştiu cine ţara. De fapt, ce se întâmplă.

În ‘89 lucram la un RADAR MRL5 plasat pe o ridicătură de teren de pe un câmp la Tuzla şi în jurul staţiei erau mari recolte anuale. Exista un sistem de irigaţii simplu şi eficient, tuburi şi suflătoare de apă, apa fiind trasă din canalele făcute pentru irigaţii. Întreg sistemul de irigaţii a fost distrus îndată după Revoluţie. Şi-au dat unii viaţa la Revoluţie pentru ca alţii să poată distruge şi fura. Altfel spus, nu ne fură nimeni ţara, ci noi ne furăm căciula. Am distrus tot ce se putea, tot ce ne susţinea economic şi acum ne plângem că noi, care eram grânarul Europei şi producători de fructe, de legume, cumpărăm azi din supermarket produse de import. Başca, ce să zic, toate aceste produse importate pe bani grei sunt în cea mai mare parte muncă a românilor „căpşunari”. Noi susţinem economiile străine şi mâncăm la preţuri mari ceea ce ar putea fi făcut în ţară, dacă oamenii plecaţi ar munci aici. Dar nu li se oferă această posibilitate.

Băsescu i-a îndemnat pe români să plece să muncească în străinătate. Tot el a vândut enorma flotă românească pe un dolar. Tot el a spus că nu avem nevoie de autostrăzi. Tot el a schimbat regimul feroviar şi acum trenurile sunt ca vai de capul lor, nu-ţi mai vine să călătoreşti pe calea ferată. Şi tot Băsescu a spus, atunci când a candidat Iohannis: îl susţin, pentru că el va continua reforma mea. Şi a continuat-o. Reforma fiind, se vede: România fără economie, România fără agricultură, România fără învăţământ, România fără industrie, România fără transporturi, egal România săracă, ţara oamenilor săraci. Reforma continuă. Şi totuşi trăim.

Cum trăim? În toată sărăcia, avem acei bani cât să ne hrănim, să cumpărăm gunoaiele aduse de la porţile germanilor şi ale altora, vândute pe OLX ca aparatură electronică, ca autoturisme, ca mobilă de lux… şi în privinţa mobilei, ne mobilăm locuinţele cu dulapuri aduse din Bulgaria, marii noştri producători de mobilă au fost falimentaţi. CPL Bacău a fost falimentat de ani buni şi-a dispărut. Făcea mobilă de lux. Nu se mai potriveşte luxul cu lumea noastră, s-a spus. Trebuie să avem mobilă din MDF. Mobilă din rumeguş. Rumeguşul rămas după ce au fost tăiate pădurile, lemnul exportat. Vândut pe mai nimic, ca produs brut. Dacă îl exportam ca mobilă, preţul lui creştea enorm. Au dispărut, numai din Bacău, pe lângă CPL, fabrica Proletarul, fabrica Partizanul, CIC-ul, IMG-ul, cred că şi fabrica de avioane, din care abia a mai rămas ceva. Cumpărăm haine, încălţăminte de „firmă”, produsă în RPC, Malayesia, India. Hainele româneşti de calitate nu mai sunt. Oţelul produs la Galaţi nu mai este. Fabricile de tractoare. Şi toate celelalte. Şi iată-ne cumpărând de la supermarketuri legume şi fructe modificate genetic. Ei bine, trăim, dar fără să avem nimic al nostru, parcă la mila altora. De unde ne câştigăm banii, ca să trăim? Cei mai mulţi vin de la mult hulitele multinaţionale. Totul s-a aranjat foarte fain. Muncim în ţară şi străinătate pentru alţii, ca să avem ce mânca prost şi să achiziţionăm produse second-hand, expirate pe pieţele comunităţii europene. Asta e România jalnică în care trăim. Trăim parcă la mila altora şi-a guvernului care nu-şi mai ştie de grija cea mare de a ne face şi mai săraci pe zi ce trece. Inflaţie enormă, incalculabilă, practic. Şi în acest dezastru, singura grijă a românului şi singura sa bucurie este că moare şi capra vecinului.      

Cu ani în urmă mă întrebam: ce coagulează lumea omenească? Politicul? Economicul? Religia? Cultura? Mi-am răspuns, la un moment dat, că toate acestea la un loc. Greşeam. Pandemia mi-a arătat adevărul. Lumea noastră este coagulată de dragostea dintre oameni. Dragostea ne face o familie, familia umană. Celelalte sunt doar piloni. Pilonul economic, pilonul politic, pilonul religios, pilonul cultural. Ei bine, tot pandemia a arătat că, în vreme ce marii piloni: economic, politic şi religios parcă sunt făcuţi din beton şi la stresul la care au fost supuşi au început să se sfărâme pe alocuri şi să împrăştie în jur un praf înecăcios, pilonul cultural e ca un trunchi de copac, este organic, s-a încovoiat un pic sub presiune şi apoi a revenit, se publică literatură, se fac expoziţii, spectacole de teatru, filarmonicile dau concerte. Cultura funcţionează atât la nivelul creatorilor de cultură: scriitori, artişti plastici, actori, dansatori, muzicieni, cât şi la nivelul instituţiilor culturale. Şi aici e singura laudă ce poate fi adusă guvernelor noastre şi administraţiilor locale. Suntem, la ora actuală, unii dintre cei mai mari producători de cultură din lume. Exagerez, dar uite că revista „Tomis” există („frumuseţea există”). E un exemplu ce arată că, atunci când oamenii insistă, administratorii politici găsesc disponibilităţi financiare pentru cultură.   

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: