Mitja DRAB

Mitja Drab (n. 1988, Ljubljana) este poet și doctor în fizică. A publicat două volume de poezie, al treilea fiind în pregătire la editura LUD Literatura. În prezent lucrează ca asistent universitar la Facultatea de Electrotehnică din Ljubljana și ca cercetător în cadrul Laboratorului de biofizică al aceleiași facultăți. De asemenea, este gazda podcast-ului Versopolis. Poemele traduse au fost selectate din volumul Nočne živali (Animale nocturne), publicat de editura LUD Literatura în 2016.

Declarație

Invidiez oamenii care trec beți pe lângă fereastra mea
la ore târzii din noapte.
Apoi îmi amintesc că scot inepții pe gură.
Invidiez oamenii cărora le place să-și etaleze cunoștințele.
Apoi îmi amintesc că astfel distrag atenția de la propria persoană.
Invidiez oamenii care pleacă în lungi călătorii.
Apoi îmi amintesc că-i vor aștepta începuturile.
Invidiez oamenii care dansează zi de zi.
Apoi îmi amintesc că-i cel mai ușor să fii trist
sub luminile multicolore.
Invidiez oamenii cu prieteni mulți.
Apoi îmi amintesc că rămân cu greutate singuri.
Invidiez oamenii cu relații amoroase perfecte.
Apoi îmi amintesc că probabil își ascund bine adevărul.
Invidiez oamenii cu imobile și bani.
Apoi îmi amintesc că trebuie să cheltuie bănetul ăsta
pe călătorii, dans și beții.
Invidiez oamenii care scriu poezie bună.
Apoi îmi amintesc că nimeni n-o citește.
Invidiez sportivii cu rezultate notabile.
Apoi îmi amintesc că nu-mi place sportul.
Invidiez hipioții fiindcă-s zâmbăreți și fumează iarbă.
Apoi îmi amintesc c-am fost prea serios pentru ei.
Invidiez serioșii care-s mereu cu gândul la propriul viitor.
Apoi îmi amintesc c-am fost prea sălbatic pentru ei.
Invidiez oamenii care fac față cu succes anxietății.
Apoi îmi amintesc că asta probabil n-a fost anxietate.
Invidiez veverița care sare de pe un copac pe altul.
Apoi îmi amintesc că-n orice clipă o poate înhăța corbul.
Invidiez corbul fiindcă poate să zboare oriunde vrea.
Apoi îmi amintesc că probabil pentru el asta nu înseamnă nimic.
Invidiez copiii, deoarece n-au griji.
Apoi îmi amintesc c-am fost și eu copil cândva.
Invidiez camionagiii, evreii, catolicii, narcomanii.
Invidiez bacalaureații, muzicienii, actorii, marinarii,
schiorii, soldații, directorii de grădini zoologice,
invidiez hangiii, academicienii, echipajele submarinelor,
săpătorii de șanțuri, piloții, scriitorii, invidiez antreprenorii
independenți, liber-profesioniștii din cultură, părinții, partizanii,
boschetarii, brutarii, birocrații, salvamarii,
pădurarii, vilegiaturiștii,
invidiez oamenii de știință,
invidiez nevăzuții,
invidiez fericiții.

De când mă știu mi-am dorit să fiu altcineva.
Ceea ce faci e mai puțin important decât ceea ce nu faci.
Nerostitul vorbește mai tare decât rostitul.
Asta trebuie să porți mereu cu tine. Aș putea umple un zepelin mai mic
cu zilele ce au trecut neobservate.
Din el îți voi face cu mâna încă multă vreme după ce adormi.

Scrisoare

Peste doar câteva săptămâni vei conduce pe autostrăzi late,
mărginite de iarbă uscată. Toate acele construcții joase
și cupole ale centrelor comerciale. Pe trotuare niciun chiștoc,
nicio fisură. Îți închipui? Pun pariu că-ți va lipsi mâncarea
de aici, cică nici măcar cartoful nu-i același. Te-ai nimerit într-una
din acele mari povești în care poți s-o iei de la zero.
De parcă n-ai face asta deja de-o viață întreagă. Mereu ai fost
un maestru al evitării, despre asta ai putea să scrii o carte.

Probabil vei cutreiera poligoane de tragere și căuta obsedați
cu care vei vorbi ore-n șir despre puști din al Doilea Război
Mondial. Îmi place să te închipui așa. Voi păstra posterele din
National Geographic pe pereții camerei noastre, îmi vor aminti
de serile când te întorceai din oraș după două beri și lecturai
despre războiul din Coreea. Păzește-te de nebunii din poligoane,
sunt de obicei republicani. Condu încet. Lasă bacșișuri. Fă ce
trebuie să faci. Iar dacă noaptea vei urla vreodată-n întuneric,
scrie-mi, te rog, și spune-mi cum diferă de cel pe care-l părăsești.

Pană de idei

„Mi-e teamă să încep!”, i-am spus prietenului. „Începuturile-s cele mai grele”.
„Când totul din viața ta se petrece pe șase kilometri pătrați,
nu poți să ai așteptări mari”, mi-a răspuns.
Cu asta-n gând am pornit-o la drum,
la sute de kilometri de la apus spre răsărit.
Campam pe pajiști umede, diminețile mă îmbuibam cu palincă de nuci
și cu vin, serile jucam biliard și fumam ca un șarpe,
mă întâlneam cu fete, fermecam cu chitara, cântatul, întreținutul focului,
gătitul, înotatul, aruncarea frisbee-ului. Dormeam prin tufărișuri,
conduceam cu geamurile murdare pe drumuri prăfuite către soare,
așa c-aproape ajunsesem să mă cred Bob Dylan sau Jack Kerouac,
ascultam muzica despre care se spunea că mă va inspira,
după trei săptămâni m-am întors cu pantofii rupți, cu nisip pe ceafă
și-n păr, purtând o cămașă murdară, fără nici un ban,
m-am așezat și-am încercat să compun ceva – orice –,
am început ceva ce-ar fi putut deveni un poem sau o povestire,
cugetând îndelung asupra încheierii, mi-am dat seama cu mâhnire
că veci nu voi ajunge scriitor, iar într-un final m-am băgat în pat.