Revista Tomis

Charles Simic (1938–2023) a fost un poet, traducător, editor și eseist american de origine sârbă. Născut la Belgrad, a emigrat cu familia în 1953 în Statele Unite ale Americii, unde a publicat peste 30 de volume de poezie, printre care The World Doesn’t End (1990, Premiul Pulitzer), Hotel Insomnia (1992), Walking the Black Cat (1996), Night Picnic: Poems (2001), Selected Poems 1963-2003 (2004) și My Noiseless Entourage (2005). A fost cel de-al 15-lea poet laureat al Bibliotecii Congresului SUA (2007) și a primit râvnitul premiu „Cununa de aur” la Struga în 2014. 

*

El îl strigă pe un câine Rimbaud și pe celălalt Holderlin. Ambii sunt niște corcituri. „Viața necercetată nu merită trăită” e zicala lui preferată. Soția lui seamănă cu Libertatea seminudă a lui Delacroix. Ea poartă cizme de cowboy, culege ciuperci cu aspect bizar din pădure. Diseară vor aprinde lumânări înalte și vor bea vin. Mai târziu, vor deschide ușa ca să intre câinii și să mănânce resturile de sub masă. „Entrez, mes enfants!” va urla el în noapte, făcând o plecăciune adâncă.

*

Un poem despre statul pe un acoperiș din New York într-o seară răcoroasă de toamnă, bei vin roșu, înconjurat de clădiri înalte, copiii mici aleargă periculos de aproape de margine, fata frumoasă de care toți sunt îndrăgostiți stă de una singură. Va muri tânără, dar încă nu știm asta. Are o gaură în dresul negru, se vede degetul mare, unghie vopsită roșu… Și zgârie-norii… în lumina intermitentă… ca noi Caldeeni, pitonise, Casandre… din cauza numeroaselor ferestre oarbe.

*

Dragă Friedrich, lumea încă e falsă, crudă și frumoasă… 

Mai devreme, pe înserat, l-am văzut pe chinezul de la spălătorie, care știe să citească și să scrie în limba noastră, cum întorcea paginile unei cărți uitate de un client grăbit. M-am bucurat. Am sperat că e o carte cu vise, sau un volum de versuri prostesc de sentimentale, dar nu m-am uitat îndeaproape. 

E aproape miezul nopții acum, iar lumina de la el încă e pornită. Fiica îi aduce cina, poartă fuste scurte și umblă cu pași mari. Întârzie, întârzie mult, așa că el s-a oprit din călcat și urmărește strada.

Fără noi doi, ar mai fi doar păianjenii atârnându-și pânzele între felinarele și copacii întunecați.

*

Timpul poeților minori e pe începute. La revedere Whitman, Dickinson, Frost. Bine ai venit tu, a cărui faimă nu va trece dincolo de familia apropiată, și poate unu sau doi prieteni buni adunați după cină la o damigeană de vin roșu, strașnic… în timp ce copiii adorm și se plâng de zgomotul pe care-l faci în timp ce scotocești prin dulapuri după vechile tale poeme, cu teama că poate soția ta le-o fi aruncat la curățenia de primăvara trecută. 

Ninge, spune cineva care a tras cu ochiul la întunericul nopții, iar apoi și el se întoarce spre tine când te pregătești să citești, într-o manieră oarecum teatrală și cu fața înroșindu-ți-se, lungul poem de dragoste a cărui ultimă strofă (neștiută de tine) lipsește cu desăvârșire.

(După Aleksandar Ristović)

*

Un câine cu suflet, ați înțeles? Voi, maimuțe cu capete de Socrate, copii de altar la preoți falși, profesori pensionați ai maleficului. Îmi închipui orașe ca să mă pierd în ele. Întâlnesc alți câini cu suflet când nu aprind pocnitori în capetele celor care încep să moțăie.

Pocnitori de sânge-și-mațe. În întuneric să vedeți, cur-zgârmăitorilor! În întuneric să vedeți.

*

Îngerul meu păzitor se teme de întuneric. Se preface că nu-i e, mă trimite înainte, îmi spune că vine într-o clipă. Destul de curând, nu mai văd nimic. „Ăsta trebuie să fie cel mai întunecos colț de rai”, îmi șoptește cineva din spate. Se pare că și îngerul ei păzitor lipsește.  „Este scandalos”, îi spun. „Jegoșii ăștia mici și fricoși ne-au lăsat pe toți singuri”, șoptește ea. Și desigur, din câte știm, eu aș putea avea o sută de ani deja, iar ea, doar o copilă somnoroasă cu ochelari. 

*

Toate astea ne duc Nicăieri – care este un oraș ca oricare altul. Vânzătoarele de Nicăieri se duc acasă la sfârșitul zilei. Trebuie să mă asigur că sunt reale cerșind de la una o monedă. Îmi face pe plac și chiar îmi dă un pupic pe frunte. Sunt gata să-mi arunc cârjele și să merg, dar o alta dă din deget și-mi spune să fiu cuminte.

traducere de Paul Burcia

Mai multe texte
Citește și