Revista Tomis

Altfel de meditații în imponderabil

Volumul care a încheiat anul 2023 cu mult optimism pentru poezia bucureșteană este semnat de Ligia Keșișian, care publică Anul tigrului de apă la Casa de Editură Max Blecher după Miss Houdini (2019) și debutul său din 2017, Mici cutremure, ambele apărute la editura Charmides.

Într-o fotografie la minut, poezia din această carte se aseamănă cu un act de observare a fluturilor, gata să te intimideze prin jocul unduirilor biografice și tramele sensibilității clamoroase.  

Volumul-plachetă este unul al vârstelor care se intersectează mefistofelic, intră unele cu altele în dialog, se ironizează, se contestă, iar locul lor comun nu poate fi decât acest poetic luminiș citadinizat. Caracterul fragmentar este pus pe seama unui tip de scriitură cu aspect de notație sporadică, enunțiativă. Par a fi poeme alcătuite în răstimpuri, iar unitatea lor e recuperată prin motive-umbrelă: stări de fapt, spații ale copilăriei, natura, orașele. Din când în când existența e scurtcircuitată de detalii faptice, pseudo-tangențiale, pe care poeta le prinde de aripi și le așază mazilescian în versuri: „Doi bătrîni se țin de mînă pe stradă, nu știu/ dacă din cauză că nu pot merge bine sau/ vederea îi lasă” sau „În locul acesta la prînz o femeie s-a prăbușit/ în spasme cîțiva trecători s-au oprit s-o privească/ iar alții au mers mai departe purtîndu-și puii/ congelați la piept ambulanța a venit după o jumătate/ de oră se adunase lume ca la coridă le/ puteai citi pe chipuri mila dar mai ales respirau/ ușurați că nu erau ei aceia căzuți în mijlocul trotuarului/ într-o după-amiază de august mai ales căutau/ să-i atribuie vreo vină acelei femei”. 

E un paradox în poezia Ligiei Keșișian: e profund interiorizată, deși alcătuită întotdeauna referențial. Ipostazele sunt conturate generaliza(n)t, ele sunt uneori pretext pentru reverberațiile individuale, demuzeificate con anima. A scrie despre identitate înseamnă întotdeauna a vorbi despre alteritate, despre Celălalt proxim sau exotic, erotic sau comunitar. E un jurnal poetic (așa cum remarca Ion Mureșan pe ultima copertă), unul de criză, deși tihnit asimilat și așezat, cu versuri în parte telegrafice, de agendă, altele prelung meșteșugite. Nomadismul afectiv devine îmblânzit prin rememorarea locurilor îndepărtate, aproape stinghere, deși îndreptățit familiare. Revizitarea trecutului este o experiență-imersiune, sinuoasă, cu puseuri emoțional-hegemonice: „există amintiri care se întorc/ cu gura plină/ de colb și adiere secetoasă/ le scrîșnesc între dinți/ închid ochii și sînt din nou acolo/ unde n-am fost niciodată/ fericită dar un pumn de țărână/ în treizeci de ani devine/ o traistă de zarzăre coapte/ uit rescriu reinventez/ memoria învăț din nou/ un alfabet al fructelor/ zemoase rămîne fitilul/ care nu mai luminează/ dar păstrează căldura”. 

Dincolo de biografismele vitriolante și „excesele de inimă” continuate din Miss Houdini, există o dimensiune socio-politică în această carte, hașurată cu o ironie delicată, aproape imponderabilă, în imagini terre à terre: fie că e vorba despre claustrările pandemice și raționalizările impuse, când pâinea devine „singura certitudine”, fie despre America care-și așteaptă lazării, despre versatilul concept de libertate din Orient și Occident, ori stările de agregare (& agravare) ale vieții: „Și lumea a trecut peste Hiroshima și Pearl Harbor, Genocid,/ Holocaust,/ Dispăruții din Argentina, marile Războaie, Copiii răpiți/ din brațele părinților,/ iar atunci cînd nu trece, se face că nu vede”. Nu lipsesc mici inserții ecopoetice (care nu mai pot fi ignorate în poezia românească de azi devenind la unii poeți marile inserții – la Florin Dumitrescu, Mihók Tamás, Bogdan Tiutiu etc.), cum este poemul „Climă și pedeapsă”, compus dintr-un postdialog matern, și nu e singurul. 

L.K. scrie o poezie empatică, foarte receptivă la stimuli și la alarmele globale – trăirile individuale nu-i sunt autosuficiente, având grijă să integreze în versuri, ici-colo, critici sociale, pulsiuni ale știrilor, sintagme din presă. Gary Snyder scria – desigur, într-un gest aproape posttzarian & totalizant, (și) poeme compuse în întregime numai din știri preluate din ziare. Sub markerul acestei poetry of statement (fără implicațiile peiorative) sunt scrise multe poeme din Anul tigrului de apă, într-o viziune directă, tranzitivă până la oase, sub cartezianismul receptorului: „Copila care și-a aruncat toate jucăriile de la fereastră/ și singura/ ei păpușă i-a strigat sari celelalte o să te prindă/ vom ajunge într-un loc în care din camera alăturată/ nu se vor mai auzi decît vorbe bune și chemări/ în anul în care s-a născut, 7000 de bosniaci musulmani/ au fost masacrați de sîrbi/ femeia care face dragoste în camera cealaltă răcnește/ mai tare decît oamenii devorați de rechini la televizor/ în anul în care s-a născut, avioanele americane/ au bombardat Hanoiul”.

Întreg mediul poetic înglobează, printr-un electrizant șir al lucrurilor, o pruncie a satului îndepărtat cu dârele lui de soare, ținut pe umeri de bunica și bunicul. Dar mai ales, un trecut moștenit, cel al fracturilor și al traumelor – al masacrelor și al genocidelor, al limbii și al provizoratului minoritar, al balcanismului cu bune și rele: „Dacă n-aș vorbi limba mamei mele și a tatălui meu/ cuvintele mele s-ar preface în cenușă./ La ce a folosit străbunicii Aghavni să cunoască/ limba genocidului taie sub limba maternă/ limba cu care erau chemate gloatele să admire/ africani ținuți în cuști la grădina zoologică/ Toți aceia au zîmbit de pe margine contemplînd/ dezastrul și atunci ca altădată la fel acum./ Limba tinereții, în care zestrea i-a fost furată/ purtată dintre Dunăre spre Marea Neagră/ o colivie goală în care se adună algele și nisipul./ Limba căsătoriei în care munca i-a fost batjocorită/ Și casa confiscată/ La ce i-a folosit/ La ce îmi folosesc toate limbile acestea în care trecutul e o plantă agățătoare/ ce sugrumă și viitorul nu mai deosebește oasele/ copiilor de ale cîinilor uitate în stradă/ printre teancuri de ziare sticle cu lapte acrit/ și/ cenușă.” Poemul „Lenuța” reprezintă o intersecție a memoriei familiale – fotografia bunicii alături de sora Lenuța ca două hipioate în hedonismul momentului, dezvăluind și destăinuid, în fine, o lume revolută, împresurată de trecerea inexorabilă a timpului. 

Volumul Ligiei Keșișian este un tandru alfabet identitar împotriva opacizării ființei societale, prin clipiri senzitiv-feminine, empatic lovind în rafale. 

Mai multe texte
Citește și