Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Mici sancțiuni în proză

Publicată în vremuri pandemice, cea mai recentă carte de proză scurtă a lui Răzvan Petrescu, Cuțitul japonez (Polirom, 2021), cuprinde o serie de povestiri neostenit abracadabrante în care umorul grim, satira socială și politică, ironia deghizată sunt trăsăturile dominante ale discursului. Răzvan Petrescu a fost unul dintre cei câțiva prozatori de la cenaclul bucureștean activ între anii ’83-’90 – Universitas, alături de Cătălin Țîrlea, George Ardeleanu, Marian Ilea, loc de întâlnire moderat și reconciliat la nevoie de profesorul Mircea Martin. A fost inclus cu povestirea „La bufet” în Generația ’80 în proza scurtă, antologie realizată de Gherghe Crăciun și Viorel Marineasa. Dincolo de abc-ul scriitoricesc și volumul colectiv din Debut ’86, R.P. a publicat teatru și publicistică, însă este limpede fidelitatea zeloasă a scriitorului față de proza scurtă – de la Grădina de vară (1989), Eclipsa (1993), Într-o după-amiază de vineri (1997), până la cele mai recente volume, Mandarina (2017) și Cuțitul japonez (2021).

Povestirile din Cuțitul japonez se deschid întotdeauna cu un epigraf, pregătit să se solidarizeze cu fondul narativ. În „Linia de așteptare”, personajul-narator face un pact faustic pentru a reuși să primească indemnizația de scriitor. Ironia lovește din mai multe unghiuri: smoala birocratică românească, numerologia tanatică, strategiile de persuasiune și de seducție a intransigentei comisii de evaluare a dosarelor și pariurile de reușită în fața listelor de așteptare sau liste ale morții, cum însuși personajul le numește. Procesul uciderii scriitorilor cu indemnizație devine de la un punct unul mecanic, narațiunea căpătând un aer ușor monoton. În această secțiune, proza putea fi redusă fără a diminua paranoia și adrenalina trepidantă a personajului. Înțepătoare și fină este aluzia la moartea lui Labiș: „[…] acum e gripa chinezească, însă pericolele obișnuite au rămas la fel de mari și de multe ca-ntotdeauna, de pildă un tramvai poate scurta viața unui scriitor într-o clipită, sau numai mîna, dar dacă-i mîna cu care scrie ce va face apoi, din ce va trăi, cine-i va mai da bani?” Secvența amintește de poemul lui Daniel Bănulescu, „Cenaclul Universitas”, în scenariul narativ al căruia are loc interacțiunea tinerei generații de poeți nouăzeciști în fața cremei comuniste din cartierul Primăverii (în Balada lui Daniel Bănulescu, 1997, 2017): „Nu mai fiți băieți cuminți. Fiindcă Labiș la vârsta noastră era, în general, mort.” 

„Pastorala” este, alături de „Șpagat”, una dintre cele mai reușite povestiri ale antologiei, în care stratul parabolic și cel satiric se întrepătrund: un medic informator este trimis în urma unui instructaj într-un cătun fără electricitate din centrul țării, înființând o întreagă rețea rurală de colaboratori. Femeia de serviciu a dispensarului, Tuța, devine soția tânărului doctor; preotul Flavius conduce o mașină marca BMW și ascultă Metallica, vorbind despre cum a vindecat un lepros ca prin minune într-o singură zi prin post și rugăciune. În urmăririle medicului-spion, acesta întâlnește un bărbat cu togă și cu un roi de albine în jurul capului. Imaginea divinității este dezeroizată, nu și insultătoare. Din cușca de oțel, discuțiile dintre cei doi devin convorbiri semi-cordiale despre artă, literatură, muzică, cinematografie. Importante sunt titlurile pomenite: Andrei Rubliov, Ostrov, Pasărea vopsită – referințe cărturărești despre raportul conflictual și anevoios dintre om și epoca sa în ceea ce privește moralitatea, credința, speranța, datoria. 

Nu puține sunt personajele ușor recognoscibile cu un corepondent direct al clasei politice românești recente și foarte recente, pe care scriitorul le creionează în lungi acolade burlești, deopotrivă vulgare, excesive, care stârnesc râsul la modul maximalist-caragialian. În „Profesionistul”, ministrul își preia cu încredere mandatul, fericit să-și ia în primire luxosul cabinet, fără a uita de importanța aparențelor în social media, dorindu-se salvat de propria penibilitate prin expresia lui Marx: „[…] apoi respir și-mi fac mai multe selfie-uri ca să le postez pe Facebook imediat după ce depun jurământul, cineva trebuie neapărat să-mi facă poze în timp ce depun și jur chiar dacă-n nici un caz cu mîna pe Biblie, nici n-o să mă uit la ea, e doar o terfeloagă despre opiumul popoarelor iar un ministru este mai presus de opiu, voi îngenunchea și voi săruta cu patos degetul mic al șefului statului, sper că fotografiile mă vor înfățișa așa cum sînt, viril, inteligent și demn.”. Politicienii lui Caragiale reînvie în proza postpostmodernă românească – up to date – la fel de preocupați de autoreprezentare socială, gata să culeagă laurii cu orice preț, dincolo de orice datorie și deziderat. 

„Șpagat” prezintă într-un flux delirant traseul autobiografic cu privire la parvenitismul socio-politic, hașurat temeinic în linii acid-hilare față de incultura, de lozincile populiste și față de pseudo-patriotismul pantagruelic declarat al personajului inspirat din figura Elenei Udrea:  „România. Atât pot să spun, că mă podidesc lacrimile. România mea! Nu există nici o altă femeie în istoria lumii care să fi făcut șpagatul peste-o țară întreagă.” 

În „Ultimul set”, dialogul dintre Moarte și personajul nenumit (Ion Iliescu) traversează sporadic și cu aceeași intensitate tragi-comică domoala tranziție românească de la regimul ceaușist la imediata democrație a anilor ’90, la deceniul pierdut al României, adică acea democratură, așa cum o numea Monica Lovinescu. Din casa personajului petrescian nu lipsește sceptrul prezidențial (moștenit), ce amintește subtil de martie 1974 și Marea Adunare Națională: venirea la conducerea țării a lui Nicolae Ceaușescu, „înscăunarea” lui, prilej ceremonial de acordare a „sceptrului prezidențial”. Dorința lui Ceaușescu de a fi un soi de președinte-monarh (măcar la nivel ritualic) l-a făcut pe Salvador Dali să reacționeze printr-o telegramă zeflemitoare, neînțeleasă de regimul de la București, dar grabnic publicată în organul de presă al PCR, Scînteia. Personajul tanatic nu omite nici observațiile de factură biografică, expuse într-o manieră aproape amicală: „Ce imagine, eu am fost cu propaganda, așadar sunt cu adevărat un mare meloman, ție ce muzică îți place? Nici una, de exemplu nu pricep nici cea mai mică diferență între muzica clasică și manele, n-am studiat ca tine mecanica fluidelor la Moscova. […] Hai să lăsăm subiectul ăsta, uite, citesc aici că-n 1956 ai făcut carieră vânând studenții care erau de partea ungurilor. Minciuni sfruntate, mizerii, și unde citești, nu văd să ții vreo carte-n mînă.”

Excelent stilist, R. Petrescu redă în „Farurile trenului” psihozele unui personaj bizar, un fel de auto-voyeur maniac, care la final nu găsește luminița de la capătul tunelului, ci farurile convoiului de vagoane. Supraviețuiește miraculos din toate accidentele, iar bolile par a fi prilej de înțelegere a lumii, de la origini până la metehnele contemporaneității. Strategiile ludice și parodice din volumul de față constau în intensificarea clișeelor, dislocarea aparențelor, comicul absurd, dedublare, acoladele intertextuale și, în fond, din alcătuirea unei adevărate expoziții de caricaturi. Prozatorul reușește să întindă ca pe un elastic realitatea, schimonosind-o până la tot ce înseamnă ipocrizie și bufonerie socială, culturală, politică. Par atât de firești personajele în gândurile și împrejurările în care se află, încât nu umorul e compensatoriu, ci șocul ipostazelor iraționale ale acțiunii. De exemplu, atunci când protagonistul „Farurilor” vorbește despre câinele familiei pe care îl hrănește cu mâncarea soției Loredana, femeia îl lovește cu securea, iar pasajul se încheie așa: „I l-am dat lui nea Ion, vecinul cel mai apropiat. Într-o sâmbătă discutam aprins cu el în sufragerie pe tema încălzirii globale, și nea Ion era mort în coșciug, în camera de-alături.”

Proza scurtă a lui R.P. din Cuțitul japonez cuprinde povestiri realiste cu o logică kafkiană, caracterizate de un haz caustic, o ironie herculeană și un limbaj motivabil trivial. Interesantă rămâne acțiunea cinematică exterioară, dar și cea interioară, recuperată din monologul personajelor sale à la Tarantino. 

CITEȘTE ȘI

Altfel de meditații în imponderabil

Volumul care a încheiat anul 2023 cu mult optimism pentru poezia bucureșteană este semnat de Ligia Keșișian, care publică Anul tigrului de apă la Casa de Editură Max Blecher după Miss Houdini (2019) și debutul său din 2017, Mici cutremure, ambele apărute la editura Charmides.

Într-o fotografie la minut,

Citește mai mult »

O Margaret Cavendish contemporană

Publicat pentru prima dată în 2014 și tradus recent în românește, romanul lui Siri Hustvedt, Lumea în flăcări (Polirom, 2022, în traducerea Veronicăi D. Niculescu) este o scriere-halou pentru îndreptățirea vocilor feminine în falocratica lume a artelor din Statele Unite ale Americii. Ca orice legitimare creatoare într-o societate cu viziuni convenabile, ea se impune printr-un tour de force în fața stereotipiilor de gen de care nici lumea artelor nu scapă chiar ușor.

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: