Publicat pentru prima dată în 2014 și tradus recent în românește, romanul lui Siri Hustvedt, Lumea în flăcări (Polirom, 2022, în traducerea Veronicăi D. Niculescu) este o scriere-halou pentru îndreptățirea vocilor feminine în falocratica lume a artelor din Statele Unite ale Americii. Ca orice legitimare creatoare într-o societate cu viziuni convenabile, ea se impune printr-un tour de force în fața stereotipiilor de gen de care nici lumea artelor nu scapă chiar ușor.

Personajul hustvedtian este Harriet Burden sau „Harry” (formă de cordialitate sau de masculinizare onomastică?), o artistă neglijată de colecționari și de critici, văzută doar ca soția dealer-ului de artă Felix Lord. Ea se hotărăște să creeze un experiment socio-filozofic pentru a vedea dacă lucrările sale vor fi percepute diferit dacă ele poartă haine bărbătești. Proiectul-umbrelă se numește Mascări, însumând trei expoziții foarte diferite din punct de vedere conceptual (Istoria artei occidentale, Camerele sufocării, Dedesubt) în trei galerii newyorkeze de-a lungul a cinci ani, atribuite lui Anton Tish, Phineas Q. Eldrige și Rune. Tish este un tânăr de douăzeci și patru de ani, „tocilar cu o latură mistică”, Eldrige un artist performativ, homosexual, cu traume familiale, făcând parte din două minorități (tânăr de culoare al comunității LGBT+), iar Rune o celebritate ce se impune prin strindența frumuseții sale fizice, preocupat de cultura popularității, de etosul american de după 11 septembrie și de jurnalul video pe care îl ține. Sub aceste fațade auctoriale (vulnerabile și ele în multe feluri), arta lui Harriet este aplaudată, fiind considerată îndrăzneață și inovatoare. Totuși, atunci când vrea să-și însușească public propriile merite, ea este privită cu scepticism și aversiune, nefiind niciodată recunoscută cu adevărat pentru instalațiile sale de succes, decât postum:

„Există multe povești și la fel de multe motive să părăsești femininul și să adopți masculinul sau să renunți la oricare varianta pentru cealaltă, după cum îți convine mai mult. Au existat femei care și-au urmat bărbații la război și au luptat ca să se afle alături de ei, și femei care au luptat numai și numai din patriotism înflăcărat, iar după bătălie au redevenit femei. Au existat femei care s-au dat bărbați pentru a moșteni averile taților lor și femei care au pierdut totul – soți, copii și bani –, care s-au simțit prea vulnerabile ca să mai ducă vieți de femei și s-au preschimbat în bărbați. Multe dintre ele aveau mame, tați, frați și prieteni care le-au înțeles și au păstrat secretul. Câteva piese vestimentare, un nume, o inflexiune schimbată a glasului și gesturile corespunzătoare – nici nu-ți trebuie mai mult. După un timp, devenea floare la ureche să fii bărbat. Mai mult, devenea adevăr.”

La nivel naratologic, Lumea în flăcări funcționează după o structură mozaicală, compozită, reconcilia(n)tă în final doar printr-o unitate de lectură. Fiecare capitol este, de fapt, un document care dorește să ateste, nu întâmplător multe dintre acestea au ca subtitlu „declarație scrisă”. Romanul cuprinde caietele-jurnal ale artistei, interviuri, cronici de artă, transcripții ale unor înregistrări audio, dar și nenumărate pasaje memorialistice semnate de apropiații artistei: copiii, prietenii, partenerul din ultima parte a vieții, colaboratorii. Dincolo de ele, unul dintre cele mai interesante artificii discursive se află chiar în partea ce deschide cartea – nota editorului, menită să contextualizeze întregul demers auctorial. Editorul (profesor de estetică) primește scrisoarea lui Richard Brickman, cel care la rândul său acceptă o lungă scrisoare de la Harriet în care îi prezintă pe larg întregul său experiment, scrisoare intitulată „Epistolă de pe tărâmul ființei ficționale”. Desigur că Brickman nu exista cu adevărat, el era o altă mască masculină a artistei. Nota editorului este un truc excelent în tradiția literară, asta pentru că ea oferă o aparentă veridicitate evenimentelor relatate (în strânsă legătură cu manuscrisul pierdut și găsit, ce trebuie reconstruit, deci dintr-o altă postură). În acest complicat joc auctorial a excelat Vladimir Nabokov, mai ales în Foc palid, unde poemul devine un pretext pentru narațiune. Versurile scrise de poetul american John Shade sunt aranjate și completate în prefață, comentarii și index de către editorul său Charles Kinbote, coleg de catedră cu Shade, coautor și vecin. Kinbote se consideră un soi de rege dintr-un tărâm numit Zembla, iar intereptarea sa asupra poemului atât de minuțioasă și alientat-denaturată este fascinantă pentru că ea este relatată cu o luciditate ieșită din comun. Farsele între identițăți genuine și măști împrumutate creează perspective suprapuse, voit întortocheate, încât în final cititorul uită că întreaga poveste etajată, demontată și restratificată aparține chiar lui Nabokov. Cu câteva decenii înainte, Hermann Hesse recurge la aceeași tehnică în Lupul de stepă pentru a introduce însemnările lui Harry Haller și „Tratatul despre lupul de stepă”. Editor îi devine nepotul proprietarei în casa căruia personajul misterios, acel „geniu al suferinței” locuiește pentru câteva luni, asta pentru că manuscrisul îi este dedicat acestuia, care e îndemnat să facă ce crede de cuviință cu el.

Caietele artistei Harriet alcătuiesc un alfabet încovoiat al crizelor identitare, iar identitatea este, prin natura sa dialogică și referențială, inevitabil în bătaia alterității falocentrice societale. Romanul lui S. Hustvedt pare că încearcă să răspundă la întrebarea: putem reconstrui psihismul feminin al artistei (tot așa cum propunea teoria lacaniană a stadiului oglinzii) dincolo de imaginile speculare, profund trunchiate și reductive, care (ne) domină existența? Bucățile diaristice construiesc infidel fizionomia sa, care ascunde în ariergardă o mulțime de alte răspunderi percepute din exterior ca firești, deci minimale: mamă, artistă, pacientă, colegă, văduvă, fiică, soție, parteneră, colaboratoare, prietenă. Harry nu este doar o artistă, ci și o cititoare zeloasă, trecând de la filosofie, literatură, istoria artei până la neuroștiințe (domeniu de cercetare și pentru autoare) și studiul percepției umane. Pasionată deopotrivă de Husserl și de scriitoare ca Simone de Beauvoir, Anne Fausto-Sterling, Judith Butler, Toril Moi, ea încearcă să înțeleagă această dinamică a construcției sociale a genului. 

Experiența maternă este desacralizată și epurată de orice vrajă idealist-cinematografică transmisă de-a lungul timpului: corpul femeii se modifică, la fel și percepția ei asupra acestuia, apar simptomele depresiei postnatale și căderile psihice, viața sexuală este afectată, frustările conjugale sporesc și este conștientă de adulterele soțului. Spiritul hiperreflexiv face din Harriet o mamă atentă la schimbările comportamentale ale copiilor săi, la nevoile și limitele acestora spre o profundă legătură maternă. Apar inevitabile crize de identitate artistică, nesocotind dezamăgirile din lipsa ecourilor. Sinele personajului este unul al vârstelor care comunică între ele, ciocnindu-se. Ultimele jurnale sunt cele dinspre sfârșitul vieții, unde văduva se confruntă cu hegemonia singurătății și neîndurătoarele probleme de sănătate, căutând, parcă, o cârjă: „Singură mă simt și mai bătrână. Am burta mereu umflată, chiar dacă sunt slabă. Mănânc singură, iar mâncarea nu mai arată la fel de bine ca atunci când era el cu mine. Am dureri, niște dureri abdominale vagi, care mă pun pe gânduri. Uneori, noaptea, mă sperie, dar dimineața mă cert pentru accesele mele de ipohondrie. Mă surprinde fața mea ridată. Nu știu de ce. Știu că e ridată. Dar a ști nu înseamnă a vedea.”

Literatura recentă și foarte recentă explorează intens imaginea de sine în contextul artei declinate la feminin: fie prin autoficțiune ca Annie Ernaux, prin autoportrete fotografice precum Sophie Calle (și A.E.), printr-un discurs de tip manifest în fața auditoriului pentru descferecarea disprețului de gen, de ipocrizia mascată, de fetișizarea și reificarea femeilor, așa cum surprinde Oksana Zabușko în Studii de teren despre sexul ucrainean. Anxietatea corporală și hiperconștientizarea lui devin teme recurente pentru scriitoare ca Anne Sexton, Sylvia Plath, Louise Glück, Miruna Vlada, Alice Notley, Toni Morrison ș. a. Romancierul francez David Foenkinos publică în 2014 romanul în versuri Charlotte, inspirat din viața lui Charlotte Salomon, pictoriță de origine germană, ucisă la Auschwitz la vârsta de douăzeci și șase de ani, pe când era însărcinată. Charlotte Salomon a lăsat posterității câteva sute de picturi realizate în timp ce fugea de naziști, picturi ce formează opera autobiografică Viață? sau Teatru?. 

Amazoana lui Siri Hustvedt devine o Margaret Cavendish contemporană care, la fel ca ducesa de Newcastle, îndreptățește și potențează capacitatea feminină de a excela în artă, în studiu, și cel mai important – în spiritul dialogic cu lumea înconjurătoare. Artista, scriitoarea, poeta nu mai are nevoie de o cameră doar a ei, ci și de o cetate care să o asculte.