Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Scântei în străfund

Cea mai mare miză a poeziei este nesiguranța

„melancolia îmi este însemnată,/ pe dinăuntru, cu fierul roșu,/ ca vitele la abator”, scria Angela Marinescu în limbajul dispariției (2006), și nu puține sunt imaginile hipernaturaliste din poezia sa. După acest volum au urmat Întâmplări derizorii de sfârșit (2006), Probleme personale (2009), Intimitate (2013), Subpoezie. Opere complete (2015) și Soldat. Umbre ale trecutului pe câmpul de luptă (2019). 

Cel mai recent volum al poetei, semnat franc, cu numele de fată, complet fiind Basaraba-Angela Marcovici, marșează multiple forme ale solitudinii, într-un discurs lipsit de umor și comoditate. Dacă ar fi să surprind printr-un instantaneu geografia acestei cărți, văd o casă în care oglinzile s-au unit mefistofelic pentru a dezgoli conturul lucrurilor, unde spațiul și timpul devin cu greu suportabile. Obloanele sunt trase, luminile aprinse, iar poeta dă poezia la maximum. Într-o lume a micilor ideologii personale, a profilurilor virtuale care ne țin de cald noaptea, poezia Angelei Marcovici se consumă în spațiile primordiale, care nu pot fi decât profund solitare. Poeta ne învață că adevăratele călătorii sunt mentale, ocolitoare.

În 1794, Xavier de Maistre scria Voyage autour de ma chambre, o carte despre cele șase săptămâni pe care le trăiește exilat în propria intimitate, care devine o soluție și pentru oamenii bolnavi. Iar într-un loc ca acesta, hermeneutica patului este fascinantă: prilej al nașterii, al iubirii și al momentului ultim de dezvrăjire – mormântul. Chiar dacă plăcerea pe care o simţi când călătoreşti în propria cameră este amară, ea este ferită de intervenția oamenilor și nu ţine de reguli exterioare. Să urmăm, deci, îndemnul lui Xavier de Maistre: „Toți nefericiții, bolnavii și plictisiții universului să mă urmeze!” În Păsările pe cer ţipă (CDPL, 2021), acest sentiment al izolării apare ca o separare faţă de vizibil, de societate, de postadevăr. Solitudinea trebuie interiorizată hamletian: „singurătatea este un animal/ o puma, un tigru/ este agresivă, sângeroasă, te atacă/ pe la spate/ în mâini cu cuţite zgrunţuroase/ ce-ţi intră în spatele frunţii/ te înconjoară de la distanţă/ fără iubire/ trebuie să te pregăteşti/ să faci instrucţie/ pentru a o privi în ochi/ în genunchi să stai în faţa ei/ cu ochii întunecaţi şi lucioşi/ cu cearcănele pustii/ să priveşti în gol”.

Poeta nu-și propune să cucerească cititorul, și totuși este seducătoare – în visceralitatea și violența proprii – până la paroxism. Un aspect semnificativ al volumului este neacceptarea trăirilor alternative, virtuale. Internetul este un drum colateral, alterat: „internetul este un fel de eutanasiere/ pe care o observi, nu o practici./ aș vrea să o practic.”; „nu pot folosi smartphone-ul, internetul etc., nu mă bag/ mă las să zac ca un animal pe moarte/ care a uitat să mănânce/ acest zeu al sofisticaților – internetul – ar trebui să se transforme într-un medicament/ toxic, ceva otravă care te euforizează/ euforizată mai merge/ nu mai am nici puterea euforizării”. Amestec de expresionism și suprarealism, sentimentul este întotdeauna însoțit de tehnică, de geometrie, și asta îi conferă nu doar originalitatea, ci și valoarea. În toată sensibilitatea poetei, lăsată ca o jertfă de flori în spațiile pe care le monopolizează, versurile nu au cinism, ci glorifică un cartezianism baroc al propriului afect, chiar și atunci când apar raptusuri textuale: „mergem pe bulevard și blocul din față se prăbușește/ se târăște după noi/ ne vedem totuși de drum/ multe animale subterane ies la suprafață/ pisici negre, șobolani îmblăniți în mătase cenușie,/ purici metalici ce zboară de la stânga la dreapta/ în roiuri dese și se face ceață/ ceața îmi dă o linișt mare”.

Deși versurile își păstrează întotdeauna vitalitatea, autopsia sentimentului este mereu realizată la rece, angajată, totală. Emoția este numaidecât studiată retroactiv: „când urc treptele trupului tău/ cu numele tău pe buze/ zic că ajung undeva unde e frumos/ când cobor treprele trupului tău – același –/ cu numele tău pe buze/ obligată de tine/ știu că voi muri”.

În această poezie radicală, erosul este precum nufărul lui Boris Vian, și numai prezența altor flori poate încetini boala. Fie că e spuma vieții, a momentelor crepusculare, ori a morții, poeta ne învață că despre dragoste și frumusețe nu se poate scrie în limbajul existenței imediate și mundane, ci doar prin imagini inclasabile, delirante: „frumusețea este numai înăuntrul nostru/ înăuntrul înseamnă nebunie/ nebunia este singurul instrument care schimbă lumea/ științific vorbind, nebunia este/ șobolanul mecanic/ ce face balet în întunericul compact/ al planetei”. Prima parte a volumului este, din punct de vedere compozițional, construită minimalist, cu versuri percutante și candid-usturătoare, în care A.M. pare că se află în zona de atac a poeziei, unde totul „se scuipă”. Cea de-a doua parte, „Călătorii”, are forma unui jurnal fluid, cu versuri și însemnări „zilnice”, de criză, intime, aflate sub semnul călătoriei afective, despre care vorbeam și mai devreme. Orice adaos al discursului, cum sunt semnele de punctuație ori sincopele, este repudiat pentru că poezia este expectorație diafană: „călătoresc mi-e teamă de apă îmi doresc doar acest soare ce stă pe capul nostru suntem roșii ca focul ne chinuim să facem cu mîinile arse cuvinte dar cuvintele par și ele niște ghemuri metalice galofobice ce se strecoară între sferele ce dansează distorsionat mi-e teamă de morminte și de cimitire și îmi plac doar bolta înstelată și rănile trupurilor ce se insinuează printre picioare ca psicicile –”.

Într-o atmosferă pandemică sau ante-pandemică, totalitară sau semipașnică, până și carnea devine politică: „îmi spuneai „«trupul meu este politic»/ apoi adormeai epuizat/ munca este politică/ și-mi îndesai pâine sărată în gură”. Spuneam că este o poezie incomodă: pentru că pulsează efortul, munca îndârjită de a-ți aduce versurile către forma finală. Nuditatea acestui act nu poate să ne arate decât asumarea chinului al cărei generoasă posesoare este poeta. Și, cu siguranță, avem nevoie de mai multe laboratoare poetice. 

O altă ipostază care nu a părăsit-o pe Angela Marinescu, încă de la debutul său din 1969 cu volumul Sânge albastru, stă în infra-existența animalieră, aprigă, cum este poemul „Leoaică sunt eu”: „Sunt animalul care mă urnesc greoi din somn/ Și lacom./ Sunt animalul care mă-nmulțesc supus/ Și adânc./ Sunt animalul care-mi pipăi sexul/ cu plăcere./ Sunt animalul care uneori îmi port instinctul,/ Ca pe o colivie lâncedă, în față./ Atunci, în lume, e tăcere.” Infra-existența are ceva din acest act de a (te) căuta sub – subpoezie, în subconștient. Această corespondență imediată cu viețuitoarele expune caracterul instinctiv, violent, neobosit al poetei, ce nu poate fi îmblânzit de nimeni, nici de politică, nici de bărbați, nici de societate: „atât ne-a fost dat. nici mai mult, nici mai puțin/ pe sub pământ, să ne târâm/ printre rime lungi și albastre”; „nu toți sunt balene, delfini sau pești spadă/ nu toți se pot reproduce prin alte părți”; „te iubesc (cuvânt postuman)/ deoarece-i lipsit de rațiune/ te iubesc ca un animal/ tu aparții de lumea aceea modernistă/ nici bună, nici rea”. Animalele sunt acolo pentru că ele nu pot comunica precum oamenii, ci prin acțiuni pulsionale, directe, nemărginite. Ele n-au nevoie de doctrine, sisteme, norme. Sunt libere. Așa este și poezia: nesupusă și neprefăcută, o poezie cu orgasm, ce nu se demodează niciodată. 

Poezia Angelei Marinescu (Marcovici) mizează pe modulații autentice: deopotrivă arhitecturi reci și virile și pe acorduri viscerale, posedând un imaginar poetic fără frontiere, deoarece „când te joci cu focul, scrii cu încheietura mîinii.” (limbajul dispariției)

CITEȘTE ȘI

Altfel de meditații în imponderabil

Volumul care a încheiat anul 2023 cu mult optimism pentru poezia bucureșteană este semnat de Ligia Keșișian, care publică Anul tigrului de apă la Casa de Editură Max Blecher după Miss Houdini (2019) și debutul său din 2017, Mici cutremure, ambele apărute la editura Charmides.

Într-o fotografie la minut,

Citește mai mult »

O Margaret Cavendish contemporană

Publicat pentru prima dată în 2014 și tradus recent în românește, romanul lui Siri Hustvedt, Lumea în flăcări (Polirom, 2022, în traducerea Veronicăi D. Niculescu) este o scriere-halou pentru îndreptățirea vocilor feminine în falocratica lume a artelor din Statele Unite ale Americii. Ca orice legitimare creatoare într-o societate cu viziuni convenabile, ea se impune printr-un tour de force în fața stereotipiilor de gen de care nici lumea artelor nu scapă chiar ușor.

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: