Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Maximalism în abatorul Rolls Royce

Ceea ce definește poezia Olgăi Ștefan din Resursa (Casa de Editură Max Blecher, 2022) este vocabularul vizual, deopotrivă interiorizat și fetișizant. Sudul, Penny Markets, Nordul, casa, școala, hotelul sunt doar câteva elemente ale existenței bifurcate. Acest neoimagism este potențat de rimele interioare: „oamenii mi-au văzut/ tendoanele fricii sub corpul luminat pe dinauntru de furie,/ (nu eram eu o șerpărie de vitregii ascunse bine,/ ca cicatricea unei operații pe creier sub o perucă din păr de cal?)” ; „am furat linii melodice și idei/ și am respectat scenariul furtunii. pluralul tandru/ al solidarității/ devenise între timp/ pluralul șantajului emoțional”. Mesajul nu e sugerat doar prin imagini, ci recuperat și prin discurs – purtător al fluxului preponderent maximalist, regăsit și în volumele anterioare ale poetei, precum Civilizații (2020).

Există mai multe voci în poezia Olgăi Ștefan care comunică între ele, iar uneori se luptă pentru monopolul afectiv al cuvântului, precum în „Young O.”. Aceste ipostaze, ce pot fi puse sub semnul unor perioade percepute în general ca „aurorale”, precum adolescența și tinerețea, alcătuiesc resursa: „nostalgia nu admite să-ți ștergi/ de pragul ei alb/ cizmele murdare, toată adolescența a fost/ un trotuar noroios pe care/ m-am descurcat.”; „iată-mă; corp obosit, rodat de combinații fumigene,/ 31 de ani,/ evidenți”; „trag după mine prin gări, în sacoșe de rafie, tot ce am (tot ce știi),/ anii 2000 au fost mici colivii, fericirea a fost o mafie.” Elementul constitutiv, adică resursa, funcționează ca un artefact desacralizat. Nenumăratele experiențe ale vieții, fie că sunt întemeietoare ori secundare sunt privite cu optica unui arheolog sensibil. Intimitatea este un sit cu amenajări și structuri profund interioare, cu tușe de culoare gata să atingă orice zid al realității, al Clujului ca o Veneție ce continuă să moară

Apar două atitudini divergente și recurente pe care poeta reușește să le reconcilieze în poezia sa. Una este carteziană, cea a sentimentului măsurat cu precizie care ajunge până la autoanaliză malițioasă: „mai știi să spui mulțumesc? Știi să spui te iubesc?/ din programul meu/ de cucerire a spațiului face parte și indiferența./  inteligența întrebărilor care înlocuiesc fiziologia cu tectonica emoțiilor./ ștergându-mă pe mâini, am observat că ai o pată pe creier, una pe rochie/ și una pe conștiință, ciudat,/ 10 ani pe tocuri, prin burțile balenelor/ din Academia n-au însemnat decât un loc mai mare pe facebook/ pentru epitaf.” Cealaltă expresie este definiită de raptusuri, impulsuri, momente viscerale, evidențiate la nivel textual prin versuri scurte, percutante, fragmentate: „cuvintele tale,/ cuțite de măcelar,/ unelte de diamant complotând pentru noi/ la cea mai înaltă luciditate.” Revolta este întotdeauna bine cântărită în ipostazele coabitării cu sinele. Frapante nu sunt neapărat momentele de criză ori de cugetare, ci fasciculul diversificat prin care poeta stabilește reprezentări forte. De pildă, sentimentele de nostalgie recuperate prin conturul biografic sunt exprimate în versuri de felul: „am furat linii melodice și idei/ și am respectat scenariul furtunii. pluralul tandru/ al solidarității/ devenise între timp/ pluralul șantajului emoțional.”; „doar florile cresc apetisante în vitrina/ cu poze de familie la care privesc drept, în sfârșit,/ ochii morților noștri nu mă mai rănesc și nu mi-au trântit/ de mult peste degete/ capacul lăzii de zestre.”

Corporalitatea este o marcă pe care poeta o continuă din volumul anterior, Civilizații. Ea funcționează ca un „uroborus”, care se autodevorează uneori domol, alteori precipitat în acest ciclu paleoliric al vieții. Trupul este recuperat și reprezentat în amestecuri de forme, limbaje, vârste, aflându-se periodic în ariergarda automatismelor senzoriale: „ridicându-mă în capul oaselor,/ mi-am ales bucata de corp pe care o detestam cel mai tare/ și am ornat-o cu ceva nou, pierdut în grohotiș,/ din personalitatea mea. doar o-ntorsătură de cârlig mai lipsea”; „în ochi am mine de diamante./ Mini Cooper din carne/ abia aștepând să parcheze/ într-un abator Rolls Royce”; „ (mi-au rămas resturi/ între dinți,/ umilințele de-ar veni din nopțile fierbinți/ ale corpurilor statuare reduse la părinți/ cu celulită, burtă și credite bancare/ să te țină o clipă/ în brațe/ în mare – un fiu fericit). azi, printre coase,/ ca printr-o plasă de pescuit,/ mi-am auzit inima/ prima dată.” O altă marcă a specificității acestei poezii este modul în care iubirea se dorește a fi integrată în locurile necesare. Fiecare poziție socială este o poziție afectivă: iubită, colegă, fiică, mamă. Dragostea nu este surprinsă cu candoare și inocență, cât cu un filigran negru, temperat. Mai degrabă, ea poate fi recuperată prin erotism, prin provocările tangențiale ori senzualitatea și confruntarea pseudo-frontale din versuri. Descrierea unui sentiment apare cel mai des prin stabilirea unei relații între acesta și alți corespondenți: „când te văd mă gândesc/ că te poți încălzi/ îmbrățișând nutrii și vulpi argintii./ nu doar eviscerându-le/ (dragostea e tot/un sac de sodă caustică/ pe care l-am mâncat împreună.)”; „sigur că șapte ani ai dormit lângă mine/ ca lângă o pasăre rănită. sigur că șapte ani ai dormit/ neîntors. al optulea a sunat ca un gong. ne grăbim?/ umbra ta/ nu/ e umbra mea pe tocuri.”  

O trăsătură definitorie a Resursei e reconstituirea traseelor creatoare: când interioare – prilej de autoanaliză și critică aprigă –, când exterioare. Cele din urmă alcătuiesc un conglomerat al drumului de la poezie ca impact asupra câmpului de putere și înapoi în text. Oricât de greu ar fi să împaci persona cu persoana. Această hiperconștientizare artistică ocupă în mod asumat un rol vulnerabil, și anume poetul care se află în același timp în text și în societate: „sunt din prima generație de artiști/ care nu se sfiesc/ să recunoască, nediscriminatoriu,/ cu ușoare/ dacă nu/ umilitoare mișcări de bazin, că-și doresc/ toți banii din lume.”; „am rămas o provincială crezând că e posibil/ să scriu poezie cu cele mai bune/ intenții: nu e.”

Resursa cartografiază sporadic, dar cu intensități paroxistice, o hartă a mitologiilor personale, unde scara de proporție nu se lasă măsurată și parcursă ușor. Fiecare mic episod cotidian este asimilat și construit într-un eșafodaj al sentimentului provizoriu. Fiecare emoție este demuzeificată, scoasă din comoditatea mediului său pentru a fi readaptată pe scena mundană a zilelor: „în lupta cu trauma, ca să mă observ în context, acopăr oglinda./ primesc musafiri și ultimul maslu.”; „am aflat în schimb că/ cel mai izolat sat de munte poate fi și/ apartamentul cu două camere unde mi-ai confirmat/ că lumea se petrece, chiar dacă nu mă mai duci/ de mult/ acolo.”Poeziile din cel de-al cincilea volum de poezie al Olgăi Ștefan par a fi exerciții de reconciliere a polilor: întunericul cu lumina, frumusețea cu inesteticul, răgazul cu răzvrătirea, cuvântul cu tăcerea, într-o foarte complicată echilibristică a existenței.

CITEȘTE ȘI

Altfel de meditații în imponderabil

Volumul care a încheiat anul 2023 cu mult optimism pentru poezia bucureșteană este semnat de Ligia Keșișian, care publică Anul tigrului de apă la Casa de Editură Max Blecher după Miss Houdini (2019) și debutul său din 2017, Mici cutremure, ambele apărute la editura Charmides. Într-o fotografie la minut, poezia din această carte se aseamănă cu un act de observare

Citește mai mult »

O Margaret Cavendish contemporană

Publicat pentru prima dată în 2014 și tradus recent în românește, romanul lui Siri Hustvedt, Lumea în flăcări (Polirom, 2022, în traducerea Veronicăi D. Niculescu) este o scriere-halou pentru îndreptățirea vocilor feminine în falocratica lume a artelor din Statele Unite ale Americii. Ca orice legitimare creatoare într-o societate cu viziuni convenabile, ea se impune printr-un tour de force în fața

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: