Daniela Vizireanu a absolvit Facultatea de Litere din București, apoi a studiat filosofia și istoria artei la aceeași universitate. Volumul său de debut, nu va ajunge aici dispariția (Casa de Editură Max Blecher, 2025), se racordează sinestezic la lumea copilăriei, cu toate extensiile sale artificiale, cu toate volutele sale postafective. O retrăire iluzorie a timpului, fiindcă nu avem acces decât parțial la intersecțiile memoriei, ca în textul care deschide volumul, locuri: „mă așez pe canapeaua din șopron / și ascult cum ploaia își întinde rafalele / peste casa noastră.// îl caut pe tata și zâmbetul lui, / urmele de bocanci în noroi. // de-ar fi cineva să mă trezească /de fiecare dată când prunii înfloresc /peste case părăsite, pline de șerpi, / de fiecare dată caii sunt bătuți / în curțile din vecini, vacile duse la montă / în remorci cu păduchi. // tot ce am învățat e să îți vezi de treabă / pentru că oamenilor nu le place / să fie trași de mânecă, / mai ales când mila lor e în joc, / mai ales când e teamă. // încontinuu ne spunem telepatic / suntem buni și virtuoși sub acest călcâi invizibil / suntem buni și virtuoși” (p. 7). Bunătatea și virtuțile, în general, devin o mantră a timpului care joacă parșiv sub pleoapele noastre, o căutare neostoită a acelor resorturi ale aducerii-aminte care distorsionează ad infinitum ceea ce ne amintim despre ceea ce a fost. Imaginile care șochează sunt și cele care ligaturează secvențe din poeme cu punți ale timpului care trece hemoragic prin ele. Dimensiunea copilăriei, așa cum e recuperată de Daniela Vizireanu, este una solară, acaparantă. Anumite părți din poeme se deschid însă walpurgic spre zone ale memoriei care încă supurează, cum ar fi john deere („ce face mă-ta? / a sunat dintotdeauna urât / deși nimic legat de mama / nu e urât”, p. 11) sau un ritm doar al meu („mai știi când tata te bătea / cu cureaua? / nu ți-a plăcut școala, / visai să fii șofer de tir, / să asculți muzică la casetofon / toată ziua. // sunt locuri în care m-aș întoarce / de o mie de ori solară distanță / pentru că am un ritm doar al meu / pentru lucruri, / nu degeaba veselia se împrăștie, / se dăruiește / ca o macetă în cădere”, p. 17).

Alte texte devin liste subiective ale trăirilor caline, care se confundă cu amintirile – puzzle atemporal, uneori derutant, alteori risipit printre sute de povești, ca în adolescența mea în filme, care se încheie cu versul „nu mi-au plăcut toate” (p. 20) sau ca în poemul final, aluvionar, descriptiv, feroce. Invocarea unor elemente atât de volatile, atât de iremediabil pierdute din muzică populară amplifică, pe de o parte, impresia de deșertăciune a vieții, de neputință, dar și, pe de altă parte, recunoștința față de acel trecut care definește prezentul: „când mă străduiesc să-mi aduc aminte vocea ta / parcă aș fi în rugăciune, / m-ai învățat asta, în liniște, înainte de somn. // o icoană mică de lemn sticlea iarna de la flamele sobei, / nu mai știu ce îi spuneam, sper să fi fost de ajuns / pentru viitor. // mă priveai ca și când o geană de copil / poate anula dispariția, nu e ultima vară / în foișorul cu muzică populară, / perdelele n-au devenit străine și decolorate.” (p. 21). 

O altă fațetă a volumului este oscilarea blândă între prietenie și iubire, cu tot felul de mărturisiri, secrete, cotloane infinite ale memoriei afective, ca în poemul prietenie, unde privirea tandră asupra dimensiunii timpului împărțit cu alții asemenea devine definiția timpului iertător, care se repliază infinit: „am suferit mai mult pentru prieteni decât din iubire. / pentru oameni alături de care m-am uitat / la scooby-doo, harry potter și filme porno / încercând să înțelegem ce se petrece cu lumea / după o vârstă” (p. 22).

Un alt poem, derapaj senzorial, aglutinează în jurul său nuclee de emoție din timpuri atât de diferite, totuși atât de intim legate între ele, încât impresia de falsificare a ceea ce ne amintim despre ceea ce am trăit survolează necontenit asemenea unor hoitari deasupra rămășițelor: „mi se întâmplă să observ că amintirile / se modifică tot timpul, / parcă-ar avea fragilitatea mugurilor / de copac primăvara. / ultima suflare și curajul unei mame focă / de a-și apăra puii născuți prematur / pe coasta namibiei. / o mișcare de pe o parte pe alta, pătura în jurul corpului, / o foaie mototolită de un copil furios / în sala de clasă. // pare că stăm cu toții în jurul bradului, zâmbitori. / noi stăm în jurul lui tata, / nimeni nu vrea să spargă gheața. // știi, câteodată visez o fântână pentru tine / din care să scoți apă / răcorindu-te, / departe de betoniera noxelor digitale / care imită atât de bine blândețea noastră, / foarte departe.” (p. 39). Aceeași punte a bunătății (dublată de răbdare) amplifică tragismul rupturii de lumea spre care poeta tânjește.

Volumul de debut al Danielei Vizireanu deschide un vortex al memoriei afective, în care zeii tutelari sunt părinții. Lumea în care ne poartă Daniela Vizireanu se recompune din micro-universuri ale panicii, dar și ale înțelepciunii, ale răbdării și ale căutării, ale pierderii inocenței și ale morții, la care se adaugă irizări ale unui fond popular, ale unui orizont al poveștilor și al povețelor, ca în poemul biserică: „nu mai rupe florile de la morți, / e păcat mare. / copiii n-au păcate, bre / ia mai lasă-mă-n pace” (p. 45) sau ca în o mică parte: „legătura asta e ca timpul arheologic” (p. 53), „dacă voi avea un copil […] / am să-i vorbesc despre uitare, despre copilăria / petrecută cu animalele” (p. 54).

Cele câteva stridențe lexicale ori forțări stilistice – de pildă „…toate lucrurile / se duc cumva / în natură, / un hău țiuitor / în care după ce suntem iertați / cade tot ce e / rezidual și malefic” (p. 42), „uneori mă întreb tot felul de lucruri, / însă ăsta nu e egoism, crede-mă, / doar acalmie” (p. 48), structuri prozaice, leșioase: „în clepsidra fără gravitație, încăpățânată până la cer” (p. 49) etc. – sunt „înghițite” de solaritatea textelor. Poemul final definește tocmai acest periplu existențial, această căutare firească a sensului vieții: „au fost dimineți și seri, / apusuri întinse cu dalta, / perfecțiunea prinsă în menghina satului, / zile când nu ne mai încăpeam în piele, / nu va ajunge aici dispariția, / nu cea dintre gherilă și fluturi. / mică cetate de sentimente ratate / fie soare, fie vânt, / treci tu prin mine, / imaginează-ți că sunt un luminiș tânăr // în pline descărcări electrice. // câte lumi și câte morți, câtă iubire a fost.” (p. 67).