adventus
mi se întâmplă uneori să cred
cum cred în posibilitatea întâlnirii
cu o civilizație extraterestră
ori cu un semn preistoric
îngropat în pământ și adus
viitorului în față de mașini
excavând sinele
așa cred eu în tine
o dată pe lună
[cum spune apostolul]
îmi chinuiesc trupul și
îl supun robiei
12 chipuri pentru o lentă mocnire
pentru aducerea mâinii
între picioarele hetairei
încredințat de advent.
soarele zilelor din urmă
nu ne va găsi niciodată, ascunși
în același pliu al timpului, așteptând baba
să-și termine numărătoarea [cine e gata vreodată
să fie găsit?] ceva distonează mereu
un scenariu în care n-am mai fost
distribuiți. [doar] o fracțiune de secundă ne desparte
de fericirea ce va să fie și nu a fost
și nu este.
superbissima scenă post-apocaliptică
în care oamenii vor fi uitat
să citească
adică au uitat de slăbiciune
și de dragoste.
capsula spațială e un grăunte gol
mă predau ție
stea neagră
cum se predau creștinii
în arenă
în brațele lui dumnezeu.
e o scenă
în ultima ispită a lui hristos
în care fiii domnului vin
să te vadă
să le ungi trupurile
cu sudoare în așternut
beduini osteniți de pustiuri
și de soarele zilelor din urmă
odihnindu-se lângă baldachin
în scena
în care fiii domnului vin
să te vadă
chinuit de glasul domnului
așteaptă și isus
eu nu mai vin.
nu-mi cere acum
să cred în iubire. apusul
din fiecare zi este tot
mai sigur, promisiunile nopții
mai de dorit.
îmi arăți ce-ai filmat:
între paginile unui
caiet gol [un chip al eternității –
ca orice copertă în care se adăpostesc
pagini]
un bondar se hotărăște
să moară
nu și-a dorit [să păstrăm dorința aceasta
nerostită – pentru că altfel nu s-ar împlini –
doar pentru oameni]
îmi spui că ai putea
să îl îneci dar poate trăiește
un moment sublim –
masochista splendoare
a morții –
[să vezi extazul acolo
unde toți nu văd
decât suferința]
curmarea ultimei dureri e
curmarea bucuriei de pe urmă
vouă
celor în toate corecți
pentru care tragedia e din nou
imposibilă
acesta este trupul meu ce se frânge
soarelui, tandrei violențe, copleșitorului declin.
