Revista Tomis

revistă de cultură

Gökçenur Ç

Facebook
Twitter
WhatsApp

Gökçenur Ç. (pseudonimul lui Gökçenur Çelebioğlu, n. 1971, Istanbul) este poet, traducător și editor, autorul a șapte volume de poezie, începând cu 2006, când a publicat o primă carte distinsă cu premiul „Arkadaş Z. Özger”. Poezia sa a fost tradusă în numeroase limbi, apărându-i antologii în italiană, sârbă, engleză, bulgară și română (Enciclopedia lucrurilor uitate, 2016). A tradus în limba turcă volume semnate de Wallace Stevens, Paul Auster, Ursula K. Le Guin, Ocean Vuong, Igor Isakovski etc.

LAUDĂ JURNALULUI DE CĂLĂTORIE AL CELUI
CARE NU SE RIDICĂ NICIODATĂ DIN PAT

I.

„În vreme ce poezia mea

se legăna
deasupra lacului

notează Ahmet Çelebi în
Jurnalul de călătorie al celui care nu se ridică niciodată din pat

eu mă scufundam
ca o piatră”

(aruncată de un trecător
orb reparator de umbrele
pentru a auzi clipocitul apei)

II.

Lumea e un cal deșelat.
Pe de-o parte ne străduim să nu ne prăbușim
pe de alta, îi șoptim în ureche
că nu are cum să existe în realitate.

SALATĂ MEDITERANEEANĂ

Părăsind mulțimea, se apropie
și mă cuprinde de după gât

Este Rüzgar,
o prietenă de la școală
pe care n-am mai văzut-o de douăzeci de ani!

S-a căsătorit, a divorțat [am auzit]
M-am căsătorit, am copii [nu întreabă]

Știi ceva? îmi spune
Ce-ar fi dacă… îmi spune
S-a gândit mereu că

toți străinii priviți din spate care îi aminteau de mine
chipurile zărite preț de o clipă prin ferestrele
autobuzelor pe care le-a pierdut
dacă e să fie sinceră,
trăsăturile lor nu aduceau deloc
cu ale puștiului părăsit
la masă doar cu o salată în față
în ziua aceea la cantina universității
cu toate acestea îi aminteau cu toții de mine.

„Senzațiile ne ajung din urmă cernute
prin sita memoriei ruinate de trecutul nostru
din acest motiv întrezărim modele repetitive în coincidențe
Acel model e regretul
un simbol ales să reprezinte toate regretele noastre
O iluzie creată din dorința de a schimba trecutul
un înțeles cu care sinele nostru lăuntric,
incapabil de a suporta lipsa sensului,
se străduiește să însuflețească hazardul
identificat în goliciunea noastră interioară.
Norii arată oricum ne-am dori noi,
coincidențele reprezintă orice ne-am putem imagina.”
Nu-i spun nimic din toate acestea.

„După ce te-ai ridicat de la masă
nu mi-am terminat salata,
zile întregi n-am pus gura pe mâncare
nici acasă nu m-am dus
mă trezeam dimineața pe bănci jilave în parcuri
iar ciripitul păsărilor îmi amintea de râsul tău
îți vedeam mereu chipul în forma norilor, în imagini formate în apă și pe cerul nopții
când mi-a fost cel mai rău, m-am adăpostit sub litera h și am plâns,
când vântul a urlat ca un lup turbat ți-am auzit numele
cântecele verii erau pe măsura numelui tău
pastiluțe roz și alcool,
pastiluțe roz și alcool,
în mine o cavernă, un mormânt rozaliu,
o săgeată frântă o jale neostoită.
Mama m-a găsit într-o cadă jegoasă
dintr-un motel de culoarea pepenelui galben
pe urmă, tuburi băgate pe gât la dezintoxicare.
Mi-am cunoscut soția la spital.
Eram ca un câine maidanez care-și arăta
colții tuturor celor care se apropiau să îl mângâie.
Ea nu a fugit de sălbăticiunea în care mă transformasem.
Mi-a lins răbdătoare rănile
A crezut în bunătatea mea.
Mi-am revenit, așa cum a crezut că o voi face.”
Nu spun nimic din toate acestea.

Spun, în schimb,
„Ar trebui să vii să cinezi la noi într-o seară”

Și nu-mi dau seama
care ar fi cruzimea mai mare
să-l părăsești în mijlocul mesei
pe cel care tocmai ți-a spus că te iubește
sau să inviți pe cineva la cină
împreună cu soția ta.

TOATĂ STRĂDANIA, TOATE CĂRȚILE, TOȚI ANII ACEIA

Suntem precum dicționarele jupuite, sintaxa dezlănțuită în noi
Prin toată râvna, toate finalurile, toți anii aceia
Am vorbit oare cu cerbul de jad al iernii în van?

O mașină cu lumini de întâlnire parchează dinaintea obstacolului
Prin toată zâzania, toți fiorii, toți anii aceia
Am făcut oare dragoste cu florile pistruiate de cireș în van?

Un zăngănit nesfârșit de construcții lumea aceasta
Dinaintea noastră un atlas zace deschis
Niciun strop de râvnă rămas cailor noștri ruginiți
În orice caz, unde am putea să plecăm
Lăsându-i în urmă pe cei iubiți

Ne-au furat voturile, dragostea mea, și ne vor fura și bucuria, nu-i așa?
Prin toată strădania, toate cărțile, toți anii aceia
Ne-am luptat oare cu așa-numitele adevăruri ale Lumii în van?

LEBĂDA NOPȚII

Umerii tăi goi și gâtul sunt
traduceri ale aceluiași poem
în două limbi diferite pe care nu le cunosc.

Le citesc noaptea întreagă
fără să înțeleg măcar un cuvânt.

Învață-mă cum se spune „noapte”
în limba umerilor tăi.
Învață-mă cum se spune „lebădă”.

Învață-mă cuvânt cu cuvânt:
„Aici, cu toții suntem animale rănite,
însă cicatricile noastre vor dispărea
dacă ni le vom arăta unul altuia.”

Pe urmă, întoarce-te și ia-ți zborul.
Voi rămâne tăcut ca un cerb,
dar voi scrie
un poem intitulat „Lebăda nopții”.

traducere de Ligia Keșișian

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: