Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Goran Simić

Goran Simić (n. 1952, Vlasenica) este un scriitor bosniac de etnie sârbă. Simić a fost prins în asediul asupra orașului Sarajevo. A emigrat împreună cu familia în Canada, la Toronto, devenind cetăţean canadian și scriitor de limbă engleză. A publicat volume de poezie, proză scurtă și teatru atât în limba natală, cât și în limba engleză (Sprinting from the Graveyard, 1997; Immigrant Blues, 2003; From Sarajevo with Sorrow, 2005; Looking for Tito, 2010), iar cărţile sale au fost traduse în numeroase limbi. Poemele care urmează fac parte dintr-o antologie în pregătire la Casa de Editură Max Blecher.

Traducere de Claudiu Komartin

Accentul meu

Iubesc acest accent, iubesc marea asta neliniștită
care atacă limba mea cea slabă.
El nu rezidă-n știrile matinale de la radio
cât în freamătul flyerelor cu oferte de muncă
lipite pe stâlpi.
În accentul meu îmi poți ghici trecutul,
celălalt eu care încă vorbește cu peștișorii imaginari
din paharul cu apă.

Bunicul era pescar
și am crescut pe un ponton
așteptându-l să se întoarcă acasă.
Când m-am născut, a construit un acvariu gigantic
și, ori de câte ori aducea un pește,
îl boteza cu un cuvânt pe care trebuia să-l învăț
până să aducă un altul… și altul… și altul.
Îmi amintesc că primii doi s-au numit „Eu sunt”
iar după aceea frumusețea limbajului mi s-a revelat
prin intermediul solzilor lucioși.
Am învățat privind acvariul
și recunoscând cuvintele după culorile tăcute.
Când se-ntorcea acasă,
bunicul își petrecea nopți întregi
alcătuind propoziții prin combinarea peștilor
care înotau în acvariu.
Așa am învățat să vorbesc.

Am plecat de-acasă în ziua când bunicul s-a dus
să pescuiască un pește negru care-i lipsea
și nu s-a mai întors niciodată.

Acum stau în mijlocul încăperii goale
ca-ntr-un acvariu
și discut cu fantomele peștilor
pe care altădată îi recunoșteam drept cuvinte,
discut cu úmbrele care plutesc
peste flyerele smulse de pe stâlpi.

„Iubesc acest accent…
Iubesc acest accent…”
îmi repet întruna
pentru a nu mă întreba

Cine sunt eu acum.
Exist cu adevărat sau sunt doar peștele negru
pe care bunicul nu l-a putut prinde.

Dragul meu Jorge

Am cunoscut frumusețea poemelor tale
și m-am războit cu trecutul tău atât de mult
încât era deja prea târziu când am observat că orașul meu
semăna cu o scrumieră.
Am ieșit cu tine la o plimbare
și nimeni nu te-a recunoscut.
Nimeni.

Nu bărbatul a cărui fiică a fost respinsă de râul
care nu a făcut față unei asemenea frumuseți.
Nu femeia însărcinată care și-a oferit pântecul
în schimbul bastonului tău.
Nu soldatul plin de noroi care noaptea scoate din pământ pe furiș
crucile de lemn din cimitir
și le schimbă locul
pentru o nouă rânduială a durerii.

Dragul meu Jorge, lumea arată altfel
când cuvintele nu vor să devină patria ororii,
a ororii care e mai ușor de dus
când durează ani decât atunci când
durează ore.

De-asta nu mai vorbesc despre tine.
Te tăinuiesc ca pe o boală ereditară.
Lumea arată altfel – încerc din răsputeri
să rostesc fraza asta
ca pe o rugăciune care să mă apere de nevoia
pe care orbirea ta a sădit-o în mine sub forma versurilor.
Dragul meu Jorge.

Ce am văzut

Am văzut picioarele oamenilor micșorându-se cu două numere
când cineva moare. Pe străzile din Sarajevo puteai să vezi
o grămadă de pantofi băltind în sânge. De fiecare data
când ieșeam îmi legam șireturile atât de strâns încât mi se
învinețeau picioarele. Dumnezeule, cât de fericit eram când mă întorceam
acasă încălțat. Ce plăcere să-ți dezlegi
șireturile. Ce plăcere să nu zaci
pe stradă fără pantofi în picioare.

Înainte să ies din casă mama mă verifica
să vadă dacă am chiloți curați. Susținea că
ar fi o rușine dacă m-ar duce
la morgă și m-ar găsi purtând pe dedesubt
lenjerie murdară. Mai bine să pleci pe lumea cealaltă cu picioarele vinete
decât fără pantofi.

Ce rușine pentru familia noastră, ar fi zis. Să
fi murit ca un câine. Ferească Dumnezeu!

traducere de Claudiu Komartin

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: