Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Miroslav HOLUB

Miroslav Holub (1923-1998) este unul dintre cei mai faimoși poeți cehi postbelici. Om de știință (a studiat Medicina la Praga și a lucrat ca imunolog, luându-și doctoratul în 1958), s-a bucurat, începând cu anii ‘60, de o faimă mondială (un volum de poeme alese i-a apărut încă din 1967 în engleză, publicat de Penguin), Ted Hughes scriind despre el că este „unul dintre cei câțiva poeți cu adevărat importanți care scriu astăzi”. Poemele care urmează fac parte din antologia Noi, cei care am râs, în pregătire la Casa de Editură Max Blecher.

traducere de Claudiu Komartin și Jiřina Vyorálková

Ambulanțe

Ei aduc degete zdrobite,
repară-le, doctore.
Ei aduc ochi pârjoliți,
bântuite bufnițe ale inimii,
aduc o sută de trupuri albe,
o sută de trupuri roșii,
o sută de trupuri negre,
repară-le, doctore,
în castroanele camioanelor aduc
nebunia sângelui,
strigătul cărnii,
tăcerea carbonizată,
repară-le, doctore.

Și în timp ce coasem,
centimetru cu centimetru,
noapte de noapte,
nerv cu nerv,
mușchi lângă mușchi,
ochi de privire,
ei aduc
pumnale tot mai lungi,
bombe tot mai puternice,
victorii tot mai glorioase,

idioții.

Cancer pulmonar

Să nu audă nimeni
acea tăcută voce dinlăuntru.
Înmugurirea frunzelor. Un arbore cu gheare.
Alter-ego-ul
de-un alb catifelat.

Trosnetul.
O cruce crește-n
mediastin.
Tată, tată, de ce m-ai părăsit?

Să nu audă nimeni.

Astupând acea beregată,
se întoarce spre perete
să-ndure
fără tânguire
lupta-i cu îngerul.

Să nu audă nimeni.
Nu există moarte. Există raze X,
Azaserin, forța vitală.

Să nu audă nimeni.
Și astfel, cu ochii îndreptați
altundeva,
de două ori pe zi
mărșăluiește până pe Golgota
și-napoi.

Dragoste

Două mii de țigări.
Două sute de kilometri
de la un perete la celălalt.
O veșnicie și jumătate de priveghere
mai zadarnică decât zăpada.

Tone de cuvinte
la fel de vechi precum urmele
unui pterozaur în nisip.

O sută de cărți pe care nu le-am scris.
O sută de piramide pe care nu le-am construit.

Gunoi.
Praf.

Amar
ca la începutul lumii

Adevărat vă spun vouă:
a fost frumos.

Măscăricii

Unde se duc măscăricii?

Ce mănâncă măscăricii?

Unde dorm măscăricii?

Ce fac măscăricii
când nimeni
dar nimeni altcineva
nu mai râde,

mămico?

Noi, cei care am râs

Am fost dați afară
din sala de clasă, din scuar,
din camera de joacă,
de la bursa de mărfuri, din piață,
de pe ecran,
din rama aurită,
și din orice
istorie,
noi,
cei care am râs.

Orașul a crescut cu două etaje
în importanță
iar dispozitivele de ascultare
au spionat mai bine
(în acea tăcere)
și păzitorii de porți
au păzit porțile mai bine
și dragostea s-a întins după cuțit
și cuțitul s-a întins după sânge
(în acea tăcere)
și șobolanii au fost și mai
șobolani (care nu râd niciodată)
în timp ce am fost dați afară
noi,
cei care am râs.

Niște pterodactili
au planat pe cerul greoi
iar în ghivece au crescut
coada-calului și pedicuța
și-un mastodont elegiac
ne urmărea din primărie
să vadă dacă nu ne-ntoarcem
noi,
cei care am râs.

Nu ne-am întors.
Am mers pe pavajul desfundat
al unei străzi lungi, nesfârșite
printre depozite și fabrici,
printre secțiile de unelte și scule
și punctele de colectare,
printre ziduri acoperite de inscripții
și case goale,
pași, pași, pași
prin spațiul alungit și fusiform
printre tufișuri, printre mușuroaie
și
câmpuri minate
și
cineva s-a împiedicat
în acea tăcere… și-apoi nimic. Numai tăcere.

Așa c-am râs.

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: