Marjan Čakarević (n. 1978, Čačak) este un poet, traducător și eseist sârb. A absolvit Facultatea de Filologie din Belgrad, unde și-a susținut și teza de doctorat. A publicat volumele de poezie: Paragrad [Paraorașul, 1999], Sistem [Sistemul, 2011], Jezik [Limba, 2014, premiul „Miroslav Antić”], Sedam reči grada [Șapte cuvinte ale orașului, 2014] și Tkiva [Țesuturi, 2016, premiul „Branko Miljković”]. Din 2014, este membru în redacția revistei culturale „Polja” din Novi Sad.

Traducere de Liubinca Perinaț Stancov

Scurtă istorie a apariției free jazz-ului
(încercarea a treia)

Toți am plecat din același loc, totuși fiecare pe drumul său. Și totuși ne întâlneam des, fără să vrem, în locuri previzibile, unde se adunau muzicienii, poeții, artiștii, domnișoarele orașului și hipsteri, în cele câteva baruri și cafenele, în cele câteva străzi (orașul ăsta pare enorm pentru cei care-l privesc de departe, de fapt e mic, așa cum sunt toate orașele, doar că noi nu ne băgăm nasul voit unde nu ne fierbe oala).
La început întâlnirile erau pline de o ciudată încordare, de un frecuș mistic al orgoliilor noastre, de parcă eram furioși că știm despre fiecare că a pornit din același loc, și niciodată nimic nu va putea să schimbe aceast fapt.

Acușorul umbla după el cu niște tipi dubioși, te întrerupea brusc, nu te lăsa să termini propoziția, agăța femei pe stradă; Lunganul lovea, ca de obicei, masa cu degetele, păstrând ritmul la o muzichie improvizată atunci și privea afară în stradă; eu aveam impresia că-mi scapă ceva și că lucrurile adevărate se întâmplă altundeva, într-o altă cafenea. Atunci a venit Charlie și ne-a invitat pe toți la o cântare, undeva jos în oraș, localul se numea Cinci, primeam douăzeci de parai și de drojdit din partea patronului. Dar nimeni nu știa, pentru că Charlie nu ne-a spus – a zis doar: „nu e stres, va fi o echipă faină, am chemat niște oameni, dar nu știu exact cine va veni“ – că și toți ceilalți vor fi invitați la cântare; când ne-am văzut toți grămadă adunați așa, după multă vreme, am cam dat un pas înapoi fiecare, eram prea mulți, adică prea mult testosteron, dar Charlie ne-a spus: „ Е ок băieți, demarăm și vedem unde ajungem“.
Și am plecat, și am mai sărit din mers, și ne-am fugărit unii pe alții, și ne-am tăiat calea, și ne-am iubit, era furie, râcă, orgolii umflate, prietenii întrerupte, prietenii reluate, pasiuni, eleganțe, acaparări, muncă în echipă, plajă sâmbăta după-masa, lene, tărăgănare a unor relații, sex de rămas bun, băieții de pe șantiere fluierând după fetișcane, metroul, femei țipând pe la ferestre, omul care dimineața înainte de servici își bea cafeaua și răsfoiește ziarul, fata care plânge în șiroaie în timp ce ploaia cade șiroaie pe ea, scriitorul fără un ban în buzunar care îi cere redactorului un avans pentru povestea ce urmează să i-o trimită, autostrada spre țara iubirii și a fericirii… dumnezeu preasfântul știe cât a durat totul, mai mult decât cea mai lungă partidă de sex, barul era mic și plin, după aia, povesteau unii, că au fost prezenți în acea seară de neuitat, dar n-au fost, eu rețin fețele, îi știu pe toți cei ce au fost acolo în seara aia, cei pe care i-am văzut, iar numărul celor ce se jurau că au fost creștea amețitor, băi, omule, așa de faină a fost cântarea, că nici eu nu mai știu dacă eram acolo sau pluteam pe cer, eram sus tot timpul, foarte sus, dar nu mi-a fost frică, am fost mulțumit, fericit într-un fel elegant, și când îmi aduc aminte de tot, eu sunt din nou sus, ei, despre libertatea asta îți spuneam.

Țesuturi

1.
Amintirea e verde și grădina:

iepurele ciugulește un morcov roșu în puțul acelei pălării,
magicianul acoperă scena pentru o clipă cu mantia limbajului său secret
și un stol de rațe sălbatice se răspândește în toate direcțiile…

Plimbarea pe marginea (sinelui)
o abilitate hipnagogică:
firul acelui vis fuge,
se ascunde,
mișună prin grădină,
până la porțile verzi ale orașului încuiat:

Sunt verzi ciorchinii copilăriei,
verbele flămânde june,
vrabiile tot timpul flămânde,
deasupra dealului rugina de scorțișoară picura în sus
și cuprindea aurirea cerului,
culorile foșnitoare ale verii,
vocile din grădină,
poteca cu iarbă prin aleile cu legume duce
spre digul cu cale ferată și râu,
cunoscuta pălărie de paie se ițește
deasupra tulpinilor firave și tinere de porumb alb.

Limba era uscată și transparentă,
se mula moale pe lume;
limba plonja în lume în cascade de un verde închis:

pe grămezile de fructe coapte și de lemne stivuite ce
alunecă în râs prin burțile caselor familiale,
pe lângă formele borcanelor
și a interioarelor oalelor care bolboroseau
încet pe cuptoarele cu plită vechi
în fața bucătăriilor de vară,
se formau vârtejuri în mirosuri ademenitoare lipicioase
stivuite în beci,
gâdilau, se lipeau, se mulau,
și înveleau picioarele subțiri, încă o clipă,
ale vecinelor abia măritate,
fluturau și dispăreau în fumul albăstrui deasupra casei.

Cel care a mușcat atunci din mărul verde acrișor
în umbra vechiului copac, veșnic verde al familiei,
a fugit după aceea și a vânat șerpi tineri,
cu trifoi furat și morcov rumen
a hrănit iepurii,
a ochit veverițele din pușca cu aer comprimat,
și a călcat melcii,
mândru nevoie mare pe furia sa confuză și neputinciosă,
și ascundea dovezile după sine
ștergând urmele mucilor de iarbă:

Era verde limba și verbele morocănoase ale copilăriei,
iar lumea vizibilă și ușor de atins,
era sac de box.

Verde a rămas,
surplusul de necuprins,

farul de pe insula pustie.

6.
lui Bora Milojev

Au devenit mai importante peisajele încețoșate interioare,
psihotropismele,
îndrăgostitul de boală,
scara indi-vidualizării.

Își privește adidașii,
în organizarea petelor caută să găsească o formulă exactă de melancolie.

Așa trec zilele,
așa trec anii:
duhurile rele și avioanele cântând
totul aranjat în ordine alfabetică,
căsătorii ale fraților mai mari și ale prietenilor,
litiumul și cutia în formă de inimă,
și cine a adus acești cai care dansează,
fără cap și însingurați.

Așa trec zilele,
așa trece încet și eternitatea,
în tăcere la ore,
în visare în liniștea verzuie a serii,
în timp ce perlele fug din scoicuțe,
fluturii din omizi,
în timp ce fetițele cruciale au sărit din leagăne,
au evadat din pătrățelele de șotron
îndepărtate deodată de o întreagă taină a corpului.

Așa trec zilele,
așa trec norii,
și când va fi acum,
oare când va fi acum.

Limba fugea din ce în ce mai mult,
se desfăcea în tivuri secrete,
și vorbea despre altul,
tot timpul vorbea despre un altul:

despre dionis în blană,
despre narcis-atentatorul
care țintește precis cu limba
inima minciunii și a prefăcătoriei,
și întrerupe comedia taxidermică,
despre claunul transcendental,
despre manechinul decadenței pop
care atunci a văzut cu propriii ochi
cu tot corpul său că există grădina,
raiul acela adăugat în care liniștit
poți să-ți faci de cap și să faci pe deșteptul,
liniștit să suferi,
și a început să creadă în secretul lui amețitor.