Sandra Beasley (n. 1980) este o scriitoare americană, autoarea volumelor de poezie: Theories of Falling (2008), I Was the Jukebox (2010), Count the Waves (2015) și Made to Explode (2021) și a unei cărți autobiografice: Don’t Kill the Birthday Girl: Tales From an Allergic Life (2011). Bizare și ludice, tăioase și pline de empatie, angajante și amețitoare, fruste și amuzante totodată, poemele Sandrei Beasley contopesc basme, mituri și narațiuni istorice dinăuntrul cărora „euri” ușor defazate explorează concepte și ipostaze dintre cele mai profunde, precum identitatea și apartenența, intimitatea în raport cu sine și cu Celălalt sau vulnerabilitatea corporală și afectivă. Confruntat adesea cu o lirică anticalofilă, violentă, cu asocieri și referințe aparent nenaturale, cititorul poemelor se vede pus, nu de puține ori, în postură de cercetaș în hățișul livresc. Deși poezia pare a se lăsa greu descoperită în textele lui Beasley, ea pulsează în fiecare vas capilar al acestora, fie că ele duc spre dragoste, moarte sau spații neconvenționale tăiate din istorie și plantate într-un imaginar debordant.
Traducere și prezentare de Sînziana-Maria Stoie
Pianul vorbește
După Erik Satie
Timp de-o oră am uitat de sinele meu gras,
de măruntaiele mele nevrotice, de adicția mea pentru aliniere.
Timp de-o oră am uitat frica mea de ploaie.
Timp de-o oră am fost o salamandră
vibrând printre alge în căutarea țărmului,
iar sub degetele lui notele curgeau
din pântecele meu într-un lung șirag gelatinos de ouă
plantate în noroi. Și ce
ar fi ieșit, n-am avut cum ști –
o minciună. Un vals. Un apostol din sticlă.
Timp de-o oră am stat în picioare
și am fugit. Timp de-o oră am gâfâit și-am galopat.
Timp de-o oră am fost un arțar,
iar sub vara degetelor lui
notele au încolțit și au zburat
în ambreiajul elicopterelor mici, elegante.
Expoziția a fost foarte frumoasă
Vademecumul călătorului, versul 907
Expoziția s-a deschis într-o joi ploioasă, cu suită pentru violoncel.
Au agățat picturile să poată fi văzute și din față și din spate.
Molii Lună au bătut din marile lor velo-aripi verzi.
Pisici de mare au bătut din marile lor velo-aripi gri.
Vizitatorii au fost încurajați să atingă.
Legende au fost disponibile în Braille și audio.
Expoziția a avut gust de cireșe.
Un critic a întrebat dacă expoziția e o „juxtapunere facilă de idealuri.”
Mama expoziției o sună mereu, dar tatăl niciodată.
Expoziția a început să-și toarne puțin scotch în cafea.
Când se proiectează aspectul, ține minte
e crucial ca tăietura în diagonală să fie pe măsura șoldurilor expoziției
și traficul pietonal să cotească la dreapta, nu la stânga.
Au atârnat sculpturile să poată fi văzute și de deasupra și de dedesubt.
Au zugrăvit pereții în nuanța „coajă de ou, minus calciu”.
Expoziția nu s-a considerat exhibiționistă
până la incidentul de la fereastra din est.
Expoziției îi pare foarte rău și va despăgubi la cerere.
Pisici de mare au bătut din marile lor velo-aripi gri.
Molii Lună au bătut din marile lor velo-aripi verzi.
Oricât de scurtă ar fi călătoria, expoziția își ia două perechi de pantofi.
Expoziția nu știe niciodată când se va întoarce din nou acasă.
Făina e tare
Vademecumul călătorului, versul 4234
Două părți făină amestecate cu o parte apă
ar putea opri un glonț. Așa că soldații cei buni
își acopereau inimile cu pesmeți.
Sfărâmă-i cu patul puștii, acoperă-i cu apă,
prăjește-i în untură să faci o tocană infernală.
Roade-i goi și laudă zeama.
Oare grâul se pregătește pentru asta pe măsură ce crește,
căutând lumina pe-un câmp pe jumătate dezghețat?
Oare paiele știu că forța lor stă doar
în numărul lor? Pe cele doborâte la pământ
le numim făină ca o garanție
a utilității. Altfel, sunt numai pulbere.
Biscuiți din tablă.
Spărgători-de-dinți.
Ai numi-o înfometare, dacă un bărbat moare
cu pesmeții încă îndesați în buzunar?
O putem numi hrană, dacă glonțul vine exact
atunci când cedează și înfulecă?
Poem de dragoste pentru oxidare
Ești valență ascendentă; ești
pierdere de reactanți. Ești șurubul aerian al lui da Vinci
ridicându-se tot mai sus, geniul mititel
făcând cu mâna dinăuntru ca un dumnezeu
indiferent. Lingura, pătată.
Damnarea mărului. Neastâmpărul Julietei
și balconul rupându-se sub tine.
Dragoste, lasă-mă să număr valurile în timp ce se revarsă
peste pereții puțului, fierul mâncat de rugină,
cojindu-se. Ești arsura solară
unde nu e soare, un canar cuibărit
în toracele unui miner. Liber peste tot, cântă al lui
schelet. Al meu cu totul, cântă canarul.
Romeo, de crezi că-mi pierd mințile,
sigur că le pierd. Totul se rezumă la
pierderea lor, sânge dureros, lent
striptease al proteinelor. Ești matematica
cea mai simplă, rotunjită la cea mai apropiată
moarte. Fii a mea, spune scheletul, schițând
un zâmbet ce ar putea seduce carnea de pe oase.
Moarte cu ciocolată
Un bărbat vrea să știe ce cred despre romanul lui
în care o soție moare cu o alună
în gură
după ce i-am cunoscut soțul, în actul
cu secretara
pe locul pasagerului dintr-o bătrână
decapotabilă.
Un bărbat vrea să știe ce cred despre romanul lui
în care problemele conjugale ale soțului sunt
rezolvate
de șocul ei anafilactic după ce
îi servește mâncare la pachet
asezonată cu caju și încă
300 de pagini
se întreabă, A fost oare un accident? Sau am
știut? Acolo undeva un bărbat
scrie un roman despre un bucătar cu o
predilecție
pentru pasta de creveți în curry și despre
deloc suspicioasa lui
soție alergică la fructe de mare, iar eu voi fi întrebată
ce cred. Mi-au fost oferite
o mulțime de perspective
asupra propriei mele morți. Sugestiile abundă.
Moarte cu înghețată. Moarte cu tort.
Moarte cu castravete,
deși asta ar dura ceva;
poate o scurtătură cu gazpacho. Moarte
cu mango.
Moarte cu omletă spaniolă. Moarte cu
lactate,
o abstracțiune sexy pentru cineva care nu
s-a uitat niciodată pe sub ochi
la frișcă prelingându-se în direcția
cafelei;
care nu a simțit vreodată palma histaminei în
jurul gâtului,
care spune Brânza face ca viața să merite trăită.
Nevestele astea! Vă înțeleg, femei care
nu ați crescut visând să deveniți un instrument
narativ.
Aproape că murim mult. Sau: murim mult,
aproape. Trecem peste. Gurile noastre au de spus
mai mult de-atât.
