Noapte
Mâna ta este grea, noapte, pe fruntea mea.
Nu port o inimă de mercur precum norii, ca să mă-ncumet.
Exacerbare-n urma plugului tău subtil.
Femeie precum o scoică, pe semiluna mării.
Ți-am zărit privirea bănuitoare domolind fluorescența
Mării, dansând pe pulsul neostenit
Al undelor. Și am stat, istovit
supus precum nisipurile, sângele și apa sărată
prelingându-mă spre rădăcini. Noapte, ai strecurat
Umbre crestate prin frunze umede
Până când, scăldat în răsuflarea caldă a celulelor tale pătate
Senzațiile mă mâhneau, fără chipuri, tăcute ca hoții de noapte.
Ascunde-mă acum, când copiii nopții bântuie pământul
Nu trebuie să îi aud! Aceste celule tulburi mă vor
Dezintegra; gol, nedorit, la nașterea mută a Nopții.
Cred că plouă
Cred că plouă
Că limbile s-ar putea desprinde din cauza setei
Ar desface acoperișurile
Gurii, ar atârna
Greoaie de atâta cunoaștere.
Am privit-o ridicând
Pâcla neașteptată, din cenușă.
Domolindu-se
S-au adunat într-un cerc
Cenușiu; înlăuntru,
Spiritul ce umblă împrejur.
O, trebuie să plouă
Aceste izolări ale minții, orbindu-ne
În deznădejdi bizare, predicând despre
Candoarea amărăciunii.
Cum bate
Transparențe încolăcite pe aripile
Dorințelor noastre, tânjiri mistuitoare ascunse
În botezuri chinuitoare.
Trestii de ploaie, obișnuite cu
Grația renunțării, dar neaplecate
Din depărtare, aceasta, îmbinarea ta cu pământul meu
Dezvăluie pietrele ghemuite.
Dedicație de la Moremi
Pământul nu va împărtăși invidia pontonierului; podele de bălegar
Crapă, nu pielea fragilă a geko-ului, ci căderea sa
Gustă din pământul acesta pentru moarte și scotocește adânc după viață.
Precum această ignamă, cuprinsă de pământ, ce-i încă un tubercul viu
În căldura apelor, șerpuiesc pe sub pământ precum izvoarele
Precum rădăcinile de baobab, precum vatra.
Aerul nu te va renega. Ca un coronament
Să te rostogolești în miezul furtunii, căci sapa
Care dă naștere pădurilor deschide calea veverițelor.
Fii nemuritor ca turba-ntunecată, dar numai degetele acelei
Ploi, nu tălpile oamenilor, să se reverse peste tine.
Poartă îndelung umbra soarelui; umblă gol în noapte.
Ardei verzi și roșii – copile – bolta limbii tale
Ca o coadă de scorpion, scuipă direct revine la amenințările pericolului
Dar gângurește cu porumbelul cafeniu, roua lujerului printre buzele tale.
Să te protejez precum carnea din palme, canini în cuib de spini
Înălțați-n văzduh, pecetluiți precum miezul în sâmbure –
Carnea unei femei este ulei – copile, ulei de palmier pe limba ta
Este maleabilitatea vieții, și licoarea acestei tigve
De la aceeași curgere nesfârșită a pârâiașelor ca rezervă
A pruncilor tăi, copile, dezobișnuiți de tine acceptăm
Laptele dulce ca mierea al pământului, licoare a singurei coaste.
Răsucește-ți limba în miere până ce obrajii-ți devin
Faguri de miere ademenitori – lumea ta are nevoie de dulceață, copile.
Lemn de santal înconjoară inima, calcar pentru roiul
De pete – ai văzut? se crapă de ziuă! antimoniu la
Subsuori ca o zeiță, și păstrează-ți gustul acesta
Vreme lungă pe buze, de sare, pentru a nu-l căuta
În lacrimi. Aceasta, apa de ploaie, este darul
Zeilor – gustă din puritatea ei, dă rod când va veni vremea.
Fructele vor fi apoi pe buzele tale: grăbește-te să răscumperi
Datoria venirii pe lume. Retrage-ți valurile umane precum marea
Și refluxul, lăsând în urmă un sens în nisipurile fosilizate.
Wole Soyinka (Akinwande Oluwole Babatunde Soyinka, n. 13.07.1934) este un poet, dramaturg, romancier și eseist nigerian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1986. După studii în Marea Britanie și în Nigeria, Wole Soyinka predă la universități de prestigiu precum Universitatea Obafemi Awolowo, la Cornell University, Emory University, University of Nevada, Cambridge, Oxford, Harvard și Yale, construindu-și universul literar în jurul unor elemente definitorii din cultura și viața continentului african.
Traducere de Roxana Ilie
