Deci am călătorit în spațiu.
Grupul nostru – compus din mine, mogulul Glen de Vries, vice-președintele Blue Origin și fost controlor de zbor al Stației Spațiale Internaționale NASA Audrey Powers, și fostul inginer NASA Dr. Chris Boshuizen –, trecuse prin numeroase simulări și cursuri de pregătire, însă cât te poți pregăti pentru o călătorie în afara atmosferei Pământului? Parcă simțind această temere a grupului, echipa de la sol continua să ne asigure: „Totul va fi bine. Nu vă faceți nicio grijă. Totul e în regulă”. Ușor de zis, mă gândeam. Ei rămân aici, la sol.
În timpul instructajuluii ne urcaseră la nivelul unsprezece al portalului ca să vedem cum va fi când e racheta acolo. Apoi ne escortaseră într-o cameră cu pereți groși, de ciment, în care erau rezervoare de oxigen. „Pentru ce e camera asta?” am întrebat relaxat.
„Ah, aici o să fugiți în caz că explodează racheta” a răspuns, la fel de relaxat, un membru Blue Origin.
A-ha. O cameră de adăpost. La al unsprezecelea etaj. În caz că explodează racheta.
Măcar s-au gândit și la asta.
Când a sosit ziua cea mare, nu îmi puteam scoate din minte cazul Hindenburg. Nu destul încât să anulez, desigur – sunt un profesionist și eram rezervat. Show-ul trebuia să aibă loc.
Ne-am instalat în cabină. Trebuie să prinzi centurile într-o ordine specifică. În simulator nu nimerisem de fiecare dată, așa că așteptând decolarea, mă gândeam doar la cât de important urma să fie cum navighez prin imponderabilitate și cum să mă prind corect în scaun.
La asta – și la catastrofa Hindenburg-ului.
Apoi au anunțat o întârziere.
„Ne cerem scuze, identificăm o ușoară anomalie la motor. Va mai dura câteva momente.”
O anomalie la motor?! Sună destul de important, nu?
O anomalie e ceva care nu ar trebui să se fie. Ce se află acum în motor deși nu ar trebui?
Și, mai important, de ce ne-ar spune asta? Sinceritatea nealterată își are locul ei. Înțeleg asta. Dar acela nu era locul pentru ea.
Aparent, anomalia nu era motiv de îngrijorare pentru că treizeci de secunde mai târziu am primit undă verde pentru lansare și a început numărătoarea inversă. Înconjurați de zgomot, foc și fum, am decolat. Vedeam Pământul dispărând. Pe măsură ce urcam, am devenit din ce în ce mai conștient de presiune. Forțe gravitaționale acționau asupra mea. G-urile. Era și un instrument care ne spunea la câți G suntem supuși. La 2 G am încercat să-mi ridic brațul, dar am reușit să îl mișc foarte puțin. La 3G mi-am simțit fața împinsă în scaun. Nu știu cât mai pot rezista, m-am gândit. Oare o să leșin? O să mi se topească fața într-un morman de terci? Câți G poate să suporte corpul meu de nouăzeci de ani?
Și apoi – deodată – ușurare. Niciun G-Zero. Imponderabilitate. Cu toții pluteam.
Ne-am eliberat din centuri și am început să plutim. Ceilalți au început imediat să facă tumbe și să se bucure de efectele imponderabilității. Eu nu îmi doream nimic din toate astea. Îmi doream, aveam nevoie să ajung la fereastră cât mai repede posibil și să văd ce e afară.
Am privit în jos și am văzut gaura pe care o lăsase naveta noastră în stratul subțire și albăstrui de oxigen din jurul Pământului. Era ca și cum ar fi fost un priveghi în urma noastră și imediat ce îl observasem, dispăruse.
Mi-am continuat turul și am întors privirea în cealaltă direcție, către spațiu. Iubesc misterul universului. Iubesc toate întrebările care au ajuns la noi de-a lungul miilor de ani de explorare și ipoteze. Stele ce au explodat acum mulți ani, lumina lor ce ajunge la noi ani mai târziu; găuri negre care absorb energie; sateliți care ne arată galaxii întregi în zone pe care le credeam lipsite de materie… toate astea m-au exaltat ani de zile… dar când mi-am îndreptat privirea în direcția opusă, către spațiu, nu am văzut misterul, nu am simțit venerație… tot ce am văzut era moarte.
Vedeam nimicul rece, întunecat și sumbru. Nu semăna cu niciun întuneric pe care îl vezi sau simți pe Pământ. Era profund, învăluitor, cuprinzător. M-am întors iar către lumina de acasă. Puteam vedea deja curbura Pământului, culoarea bej a deșertului, albul norilor și albastrul cerului. Era viața. Viața hrănitoare și ocrotitoare. Pământul Mamă. Gaia. Iar eu o părăseam.
Tot ceea ce crezusem era greșit. Tot ceea ce mă așteptasem să văd era greșit.
Crezusem că a ajunge în spațiu avea să fie un catharsis al acelei conexiuni dintre ființe pe care o căutam – că acolo avea să fie următorul pas extraordinar în înțelegerea armoniei universului. În filmul Contact, când personajul lui Jodie Foster ajunge în spațiu și privește către ceruri, șoptește plin de uimire „Trebuiau să trimită un poet”. Experiența mea a fost diferită, am descoperit că frumusețea nu e acolo undeva, ci e aici, jos, între noi toți. Când am lăsat toate astea în urmă, legătura mea cu planeta noastră mică a devenit și mai puternică.
A fost unul din cele mai puternice sentimente de jale pe care le-am simțit vreodată. Contrastul dintre frigul nemilos a spațiului și căldura hrănitoare a Pământului de sub m-au umplut de o tristețe covârșitoare. Zilnic ne confruntăm cu informații ale distrugerii pe care continuăm să o înfăptuim pe pământ: extincția speciilor de animale, floră și faună… lucruri care s-au format în miliarde de ani și pe care brusc nu le vom mai vedea niciodată din cauza interferenței omului. M-a umplut de groază. Călătoria mea în spațiu trebuia să fie o sărbătoare; în schimb, mi s-a părut o înmormântare.
Mai târziu am aflat că nu eram singurul care avusese acest sentiment. E numit „Efectul vederii de ansamblu” și e comun printre astronauți precum Yuri Gagarin, Michael Collins, Sally Ride și mulți alții. În esență, atunci când cineva călătorește în spațiu și vede Pământul din orbită, e copleșit de un simț al fragilității planetei într-un mod inefabil și instinctiv. Autorul Frank White e primul care a folosit termenul în 1987: „Nu există granițe sau limite pe planeta noastră în afară de cele pe care le creăm în mințile noastre sau prin comportamente umane. Toate ideile și conceptele care ne despart când suntem pe pământ dispar pe orbită sau pe lună. Rezultatul este o transformare a viziunii și identității personale.”
Ea poate schimba felul în care privim planeta, dar și alte lucruri precum țări, etnii, religii; poate declanșa o reevaluare instantă a armoniei comune și o schimbare de focus către toate lucrurile minunate pe care le avem în comun în locul celor care ne fac diferiți. Mie mi-a întărit propria înțelegere despre încrengătura misterioasă a colectivului uman și într-un final a readus un sentiment de speranță în inima mea. În această lipsă de însemnătate pe care o împărtășim, avem un singur dar pe care alte specii poate nu îl au: suntem conștienți – nu doar de insignifianța noastră, ci și de măreția din jur care ne face insignifianți. Asta ne dă, poate, șansa de a ne dedica din nou planetei, unul altuia, vieții și iubirii din jurul nostru. Trebuie doar să profităm de această șansă.
William Shatner (n. 22 martie 1931), celebrul actor ce l-a interpretat în „Star Trek” pe căpitanul James T. Kirk, de la primul episod al serialului, din 1966, până la Star Trek Generations (1994), este cel mai bătrân om care a zburat în spațiul cosmic, după ce a făcut-o în 2021, la bordul unei navete spațiale Blue Origin. Shatner a publicat recent Boldly Go: Reflections on a Life of Awe and Wonder (Atria Books, 2022), volum de memorii scris împreună cu Joshua Brandon, din care face parte fragmentul următor:
Traducere deLia Boangiu
