Exil

Orașul copilăriei tale se înalță între șes și mare, grâu și lumină
decolorat de praful cochiliilor, oaselor de uranoscopidae și ace de mare,
oraș din calcar suficient de moale cât să îl spargi cu toporișca, locul unde se întinde
marea și mimozele aduse de greci pe bărcile lor
se albesc vara. Așa că da, îți amintești, ăsta este orașul pe care l-ai pierdut,
oraș de contrabandiști și violoniști, jucători de șah și maimuțoi,
o operă, un balamuc, o biserică fantomă cu vântul pe post de cor
unde erau apreciate două lucruri: literatura și vapoarele, poezia și marea.
Dacă te întorci acum, nu ar fi ca o ființă vizibilă celorlalți, și când treci pe lângă, nu ar fi ca și cum un om ar fi trecut pe lângă, ci mai degrabă ca și cum cineva și-ar fi amintit ceva de mult uitat și s-ar întreba de ce.
Dacă te întorci, tatăl tău ar fi viu și ar pregăti pentru tine
supa lui de castravete cu mentă sau ți-ar da
micuțul desert numit lapte de pasăre,
și după ore întregi de căutat împreună
sandalele lui pierdute pe lângă mare,
vizitați împreună parcul de distracții unde
vă sunt îngropați strămoșii și apoi vă întoarceți acasă
în blocul de apartamente construit de prizonierii nemți de război, cărora tatăl tău le-a dat pâine,
lucru despre care-ți amintești că te-a surprins. Luați tramvaiul către o stație
unde nu mai este posibil să cobori, iar el merge cu tine până dispare, încă ținând într-a lui mâna ta invizibilă.

Colonelul

Ceea ce ați auzit este adevărat. Am fost în casa lui. Soția lui a adus
o tavă cu zahăr și cafea. Fiica lui și-a pilit unghiile, fiul lui a ieșit
să-și petreacă noaptea în oraș. Erau ziare cotidiene, câini de companie, un pistol pe
o pernă de lângă el. Luna se balansa goală pe cordonul ei negru pe deasupra
casei. La televizor era un serial polițist. Era în engleză.
Cioburi de sticlă erau încastrate în zidurile din jurul casei pentru
a scobi rotulele din picioarele omului sau pentru a-i ferfeniți mâinile. La ferestre
erau zăbrele ca la magazinul de băuturi. Am luat
cina, cotlet de miel, vin bun, pe masă un clopoțel auriu pentru
chemat servitoarea. Aceasta a adus mango verzi, sare, un fel de pâine.
Am fost întrebată cum îmi place țara. S-a dat o scurtă reclamă în spaniolă. Soția lui a strâns totul. S-a discutat puțin despre cât de greu devenise să guvernezi. Papagalul
a spus salut pe terasă. Colonelul i-a zis să tacă și s-a ridicat de la masă. Prietenul meu mi-a transmis din ochi: nu spune nimic. Colonelul s-a întors cu o pungă folosită de obicei
la căratul alimentelor acasă. A vărsat mai multe urechi de om pe masă. Arătau ca
niște jumătăți de piersică uscate. Nu am cum să spun asta altfel. A ridicat una
dintre ele, a scuturat-o în fața noastră, a aruncat-o într-un pahar
cu apă. A înviat acolo. M-am săturat să mă prostesc, a spus. Cât despre
drepturile tuturor, spuneți-le oamenilor voștri să și-o tragă
singuri. A măturat cu mâna
urechile pe podea și a ridicat ultimul strop
de vin în aer. Ceva pentru
poezia ta, nu? a spus. Câteva
dintre urechile de pe podea au prins fărâma asta
din vocea lui. Câteva din urechile de pe podea au fost făcute una
cu pământul.

Vizitatorul

Șoptește în spaniolă că nu mai e timp.
Este sunetul coaselor cambrându-se în grâu,
durerea vreunui cântec de câmp din Salvador.
Vântul din jurul închisorii, precaut
ca mâinile lui Francisco pe dinăuntru,
atingând pereții în timp ce umblă, este
răsuflarea soției scurgându-se în celula lui
noapte de noapte în timp ce își închipuie
că mâna lui e a ei. Este o țară mică.

Nu e nimic ce un om să nu-i facă altuia.

Dezbrăcându-mă

Îmi scot bluza, îți arăt.
Mi-am ras părul la subraț.
Îmi suflec pantalonii, mi-am răzuit
părul de pe picioare cu un cuțit, înălbindu-mă.

Părul meu este de culoarea arțarilor tocați.
Ochii mei negri ca boabele prăjite în sud.
(Câmpuri de cărbune în lună pe coline sfâșiate)

Piele lustruită ca o vază Ming
arătându-și fisurile sângerii, vârsta, am sute
de nume pentru zăpadă, pentru asta, toate
tăcute.

În timpul nopții vin la tine și pare
o rușine
să-mi irosesc cele mai intense înfiorări pe
zidul unui bărbat.

Recunoști străini,
Gândești că ai supraviețuit distrugerii.
Nu poți explica noaptea asta, chipul meu,
amintirea ta.

Vrei să știi ce știu eu?
Propriile tale mâini spun minciuni.

Carolyn Forché (n. 1950, Detroit) este autoarea volumelor: Gathering the Tribes (1976), The Country Between Us (1981), Against Forgetting: Twentieth-Century Poetry of Witness (1993), The Angel of History (1994), Blue Hour (2003), In The Lateness of The World: Poems (2020).

traducere de Livia Ștefan