Mehmet Altun s-a născut pe 15 iulie 1977, în Selim (provincia Kars, din Anatolia de Est). Are studii literare, de arheologie și istoria artei. Din 1998 lucrează ca jurnalist și editor. Scrie recenzii literare, dar și eseuri culturale și politice pentru cotidianul „Birgün”. În 2004 Mehmet Altun a primit premiul „Yașar Nabi Nayır Șiir Mansiyonu” pentru prima sa carte, Rüyamda Hayat Vardı (În visul meu era viață), iar în 2013 premiul „Comune di Ostana – La Lingua Madre”, un premiu internațional pentru poezie în limba maternă. Printre volumele sale de poezie se mai numără Yukarı Deniz (Marea de sus, 2008), Lapis Lazuli (2011) și recenta Misk-i Amber (2022). În creația sa poetică, Altun abordează teme ca istoria Turciei, a poporului kurd, dragostea, viața oamenilor din Anatolia de Est. Scrie în kurdă și turcă. În 2005 a fondat revista literară „Üç Nokta” („Trei puncte”), alături de doi prieteni, și a fost editorul principal al acesteia pentru o lungă perioadă de timp.

Vara este emoția pe care o trăiești când creanga pe care stai se rupe

Vara este emoția pe care o trăiești când creanga pe care stai se rupe,
ea sosește cu viteza ascuțită a limbajelor de dincolo de mări.

Nu lumea este cea care plânge,
ci mamele…

Pentru că ești o neînțelegătoare
creație zămislită din îndărătnicie, inima mea
nu se încălzește pentru tine… Cu toate astea,
să simt tristețe alături de tine
înseamnă să fim viață pe aceeași stradă.
Gândește-te.
Să fim viață pe aceeași stradă!

Viețuiesc fără să uit. Fără ostilitate, secretele înseamnă durere.
Trăiesc sprijinindu-mă de durere.

Spune-mi mari minciuni

Dacă este inevitabil,
atunci spune-mi mari minciuni! Spune-mi
lucruri pe care niciunul dintre noi
nu le va crede vreodată.
De exemplu,
spune-mi că ai găsit planta vieții veșnice, că l-ai iubit pe Melek Taus!
Sau că ai privit înspre rai dintr-un avion care se odihnea înfipt într-o coastă a muntelui Brahim…
Sau că această crudă dragoste s-a născut în Gobekli Tepe…

Spune-mi mari minciuni! Minciuni pe care niciunul dintre noi nu le va crede…
Dar nu îmi spune că în țara mea este pace!

Spune-mi despre ape care nu au țărm în apropierea nici măcar a unui singur munte…
Nobile, mari bastioane în spatele cărora, asemenea sultanilor,
stau măreți cedri!
Pădurile armatelor lor, lunile brațelor lor! Spune-mi minciuni mărețe!
Fă astfel încât vorbele tale să fie mai mult vise decât minciuni.

Vino cu vorbe, cu anotimpuri,
astfel încât fiecare cuvânt va fi un râu,
fiecare anotimp va fi țara mea.

Un fiu solitar, un strigăt disperat

Un fiu solitar, un strigăt disperat!
Orice ar fi secret la un mormânt, orice ar fi generos la fiul vanității…
Un fiu-groapă, un om păcătos…
Stinge tăciunii aprinși ai rănii pe care o sărezi
în zori.
Reține că focul nu se află doar în inima furnalului,
a mielului alb ca laptele! Un miel, vizuina leului.
Focul va izbucni de-acolo, focul va ucide…

În timp ce sultanul veacului își desenează chipul,
stinge ura din tine, lovește-mă cu dorință, cu daruri…

Ploi

Ploi blânde cad acolo.
Calme și ferme sunt apele liniștii.

Caii ce aleargă pe distanțe lungi.
Pământul dezastrelor e îndepărtat și stăruitor.

Păduri nesfârșite acoperite cu cearșafuri parcă.
Pure și lipsite de apărare sunt câmpiile Domnului.

Trupuri simple se legănă în veșminte de blană,
fara minciună și goale sub sfera celestă.

Păpușarul este unul iscusit și extirpă trupul soarelui.
Lipsită de loc și stranie este identitatea străzilor.

Lapislazuli

Noi am trecut prin anotimpuri nesupuse îndoielii, prin dureri spirituale,
prin vremuri care ne-au testat credința cu moarte și negare.
Am trecut prin bătălii nedrepte, nelegiuite, însă
nu am uitat să oferim adăpost vieții în inima noastră.
Astfel ne-am prăbușit lipsiți de somn, în lupte îmbibate de apă.

Dacă soluția e să pornim la drum fără să pășim pe o rană deschisă
să îndepărtăm durerea, să ne bandajăm suferințele, dacă aceasta este soluția
condiția este timpul, este esențial. Omul trebuie să știe
când iadul acesta se adună precum norii deasupra noastră, raiul
va răzbate prin una dintre înfățișările lui Dumnezeu.

Din cele mai triste istorisiri, răstoarnă totul, și se ridică viața.
Dar oare este țelul nostru să lăsăm boala în întuneric
sau să scăpăm de puroiul care este curățat
în timp ce e scos afară?
Irezistibila nostră rană nu trebuie să fie fatală.
Să fim în interiorul cercului sau în afara sa, aceasta este dilema noastră.

Rosa

Și ceilalți oameni își duc poverile cu ei peste tot, Rosa,
buzele crăpate,
neștiuți
decât de ei și de celălalt însingurat
și de toate întâlnirile lor.

De câte ori moare o persoană, Rosa,
dacă cenușa rămâne în propria-i groapă,
de câte ori reînvie un om?

Tânjesc, Rosa,
tu știi.

Pleacă, îmi spui, voi aștepta!
Vei aștepta oricât de departe m-aș duce,
oricât de mult zidurile-mi vor crește?

Fiecare suflet pleacă din propriul trup, Rosa.
Nu-i lucrul acesta puțin egoist?
Fiecare persoană se îneacă în propriul ei potop, înțeleg,
dar potopul este al lui Dumnezeu, cu această
idee se consolează robul Său.
EL nu știe, dar să rămâi în tăcere e o chestiune serioasă.
Chiar dacă tu nu îți dai seama de asta, eu mă maturizez în tine.
Acesta este secretul meu.

Agerimea minții tale nu ar coborî în borta asta, Rosa,
dar hai să spunem că a coborât,
de ce nu aprinzi lumina,
de ce nu ești atentă pe unde pășești?

Pentru a exista ca poet este nevoie de-o justificare, Rosa.
Talentul este o imensă minciună, raiul meu!
Doar tu ești justificarea mea,
în mod inefabil aș putea fi prizonierul tău.

Nu te apleci să te uiți, dar știi
că sunt încă acolo, în groapa aceea adâncă,
în acel întunecat, lipsit de speranță mormânt, Rosa!
De ce mă prigonești?

Traducere de Marian Mihai