Conrad Aiken (1889-1973) a fost un important poet american al secolului trecut, care a primit în 1929 Shelley Memorial Award, în 1930 Premiul Pulitzer, pentru Selected Poems, și National Book Award în 1954 pentru Collected Poems. Poet laureat al Statelor Unite ale Americii în 1950 și 1952, a fost nominalizat în 1973 la Premiul Nobel pentru Literatură, dar a murit cu câteva luni înainte ca decizia juriului să fie făcută publică. A publicat peste 40 de cărți, dintre care 28 de volume de poezie și antologii, 5 volume de proză scurtă și 5 romane.

traducere de Toni Chira

Improvizații: Lumină și Zăpadă

VI
Au trecut două ore de când te-am părăsit,
Și parfumul mâinilor tale e încă pe mâinile mele.
Și deși, de atunci,
Am privit stelele, am umblat pe străzile albastre și reci
Și am auzit frunzele moarte suflate pe pământ
Sub copaci,
Încă îmi amintesc sunetul râsului tău.
Cum va fi, doamnă, când nu va mai fi nimeni să te amintească
Nici măcar atât cât mine acum?
Îți va împleti țărâna părul?

VIII
Multe lucruri mă nedumeresc și mă tulbură,
Multe sunt încuiate în cartea albă a stelelor
Și nu se vor deschide niciodată pentru mine.
Paginile înstelate se întorc în tăcere,
Și cele luminate de lună;
Și, pe măsură ce se întorc, cad umbrele vieții și ale morții.
Nedumerit și tulburat,
Aprind o văpaie într-o cămăruță,
Pereții luminați se apropie de mine,
Tablourile cunoscute sunt clare.
Stau în fotoliul meu preferat și răsfoiesc în minte
Paginile mărunte ale propriei mele vieți, pe care e scris atât de puțin,
Și aud la fereastra dinspre răsărit apăsarea unui vânt lung, venind
De nu știu unde.

De câte ori am stat aici,
De câte ori voi mai sta aici,
Gândind aceleași lucruri iar și iar în singurătate,
Așa cum un copil repetă iar și iar
Primul cuvânt pe care a învățat să-l spună.

IX
Această fată mi-a dat inima mie,
Și asta, și asta.
Asta m-a privit ca și cum m-ar fi iubit
Și a plecat în tăcere.
Pe asta am văzut-o o singură dată și am iubit-o, și n-am mai văzut-o apoi.

Să le număr pe degete pentru tine?
Sau ca un preot, alunecând solemn mătăniile?
Sau să mă prefac că sunt trandafiri, roz pal, galbeni și albi,
Și să-i așez pentru tine într-un vas larg
Pus în soare?
Vezi ce frumos sună când le număr pentru tine —
„Această fată mi-a dat inima mie,
Și asta, și asta…”
Și totuși, inima mi se frânge când mă gândesc la ele,
Când le rostesc numele,
Și cum, asemenea frunzelor, s-au schimbat și au fost purtate de vânt
Și vor zăcea, în cele din urmă, uitate,
Sub zăpadă.

X
Este noapte și frig și zăpada cade
și niciun vânt nu întristează pereții.
În mica lume a luminii din jurul lămpii cu arc
un roi de fulgi de nea cade și cade.
Strada tace. Ultimul străin trece.
Sunetul picioarelor lui, în zăpadă, e neclar.
Ce tristețe uitată e, într-o noapte ca asta,
cea care îmi posedă inima?
De ce mă gândesc la un arbore de camelie
într-o grădină din sud,
cu flori roz printre frunze întunecate,
stând, surprins, în zăpadă?
De ce mă gândesc la primăvară?
Fulgii de nea, virând neputincioși,
cad în tăcere pe lângă fereastra mea;
ei vin din întuneric și intră în întuneric.
Ce este în inima mea este surprins și nedumerit ca acel arbore de camelie,
frumos încă în angoasa lui strălucitoare?
Și primăvara atât de departe.

XI
Pe când mergeam prin grădinile luminate de felinare,
Pe coaja subțire și albă de zăpadă,
Atât de intens mă gândeam la nenorocirea mea,
Atât de ficși îmi erau ochii
Pe chipul acestei dureri care a venit la mine,
Încât nu am observat frumoasa palidă colorare
A luminii pe zăpadă;
Nici umbrele lungi, albastre, întrețesute ale copacilor;

Și totuși aceste lucruri erau acolo,
Și lămpile albe, și lămpile portocalii, și lămpile liliachii erau acolo,
Așa cum le-am văzut de atâtea ori;
Așa cum vor mai fi de atâtea ori
Mult după ce durerea mea va fi uitată.

Și totuși, deși știu asta și spun asta, nu mă poate mângâia.