(a magány anyanyelven hangzik el)
dimineața îl naște pe helios și sângele ei
murdărește orizontul
un ciripit de pasăre
după care liniște
forța imaterială a tăcerii dintre două acte
mă uit la locul gol de lângă mine
cele mai frumoase vise le am la menstruație
violența din imagini se îmbină cu realitatea
nu mi-a zis nimeni cât de rece poate fi un apartament închiriat
diminețile devin pe zi ce trece mai vulgare
la fel și cuvintele
discursuri cu angajament ideologic
sade
și filosofia libertinajului
uneori am impresia că mi-am uitat limba maternă
mâini înghețate peste așternuturi
supraimpresiuni
peste corpul mort al câinelui
ceață
sunt zile în care mirosul lui se împrăștie pe toată strada
și zile în care uiți că e acolo
în mine se sparg valuri
o reacție nervoasă
orașul cu mame care își bat copiii
și câinele mort
o paranteză
un străin cu corp frumos și minte sadică
există un soi de libertate pe care doar cei cu stomac o pot tolera
gustul înfiorător al singurătății
sau apartenenței
indiferent de situație
ceva se pierde din mine
lacrimile sunt șterse de ploaie
și câinele zace
conturat de primele semne
ale înserării
***
privirea farurilor se întinde peste străzi ca o placentă
foc împrăștiat de dorință prometeică
păsări care ciugulesc ficatul
din nou și din nou
așteaptă
răstignite pe vitrină
manechine fără glas
imită mișcările, dislocarea membrelor la fiecare încercare
de atingere
între zidurile îmbujorate mireasa a rămas desculță
o coajă de lumină spartă cade pe podea
picioarele se taie
pașii însângerați duc la altar
invitații înlemnesc
pe mire îl excită semnele durerii
discursiv
gândurile se încheagă în migrenele de seară
aerul rarefiat până la asfixie
cum e să te confrunți cu propria mortalitate
oameni care se joacă de-a violul doar ca să simtă ceva
zâmbește
străinul cu care împarți chiria
te face captiv
Kepler 2026
de câte incendii e nevoie să fii numit piroman
satul care arde în urma mea
o biserică muribundă și cimitire de cenușă
te-am visat amputat
cu fața bandajată toată (TOATĂ)
te-am visat mai frumos decât ești
capetele porumbeilor explodează sonor
în zbor
și cineva trebuie să recunoască
au fost drone în tot acest timp
de câte bombardamente este nevoie să fie considerate
crime de război
și câți libertini și-o freacă la vederea dezastrului
sadiseismic
îmi bag ochiul în telescop să surprind sgr a* în toată splendoarea ei
despuiată
găurile negre sunt, desigur, femele
cineva cântă pe balcon
ochiul mi se-nvinețește de la atâtea priviri
furișate, fugare
prea multe zile cu precipitații
uneori nucleare
alteori
lacrimile prea-sfinților răsfirate la citirea dosarelor epstein
de câți criminali e nevoie să se oprească pământul
încerc să rescriu finalul meu
după care al tău
te-am visat amputat
erai mai urât decât în realitate
și am plâns
până am obosit
nu mai cântă nimeni
orașul s-a închegat în liniștea dintre două acte
și trecătorii adună trupurile porumbeilor căzuți
unghiile lor pictate cu roșu-aprins
unghiile mele roase
parcă din adins
luna îmbujorată mi se-agață de retină
aștept
până când orașul va deveni un foc de tabără
și pământul va continua să se rotească
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat
