„iartă-l că nu știe ce face”

am încercat s-o învăț să se dea pe role
pe asfaltul sfărâmicios din curtea centrului.
cu un fel de greutate dată nu de kilograme
lăsa picioarele s-o ia pe dinainte spre libertate,
iar eu știam că mintea ei nu le va prinde din urmă
și că asta va fi singura amintire cu un fel de zbor.
de asta i-am promis că-i aduc cerceluși pe care
să-i atârne de cerceii ei mari și rotunzi de aur –
singura avuție a unei fetițe rrome din plasament.
apoi i-am văzut sângele țâșnind, când un băiat,
bolnav din cauza sistemului (nervos), s-a supărat
pe-o asistentă și a lovit în cine era mai aproape.
așa s-a încheiat amintirea ei cu un fel de zbor,
pentru că sunt zile în care paradoxalul vieții
are grijă să ne umple de fericire și de groază.
aceeași pe care am simțit-o privind lung
capotele ce străluceau vioi în soare
într-un cimitir imens de mașini.

o altă insulă

vreau să alunec prin viață
cu dexteritatea cu care
un șofer grec vinde bilete,
separă monede, dă direcții
și conduce în același timp.

vreau să fiu mai puțin rea,
mai puțin atentă la insinuări
atunci când există fricțiune,
să îmi ofer o recompensă
dacă reușesc să tac.

sunt auzită și nu e totul
așa serios cum cred eu –
ar trebui să-mi tatuez
asta pe frunte.

zilele alea

când zilele nu se mai deosebesc,
franțuzoaica care cânta pe scările
clubului din Granada o piesă care
în original nu mi s-a mai părut
niciodată la fel de frumoasă
îmi revine în minte.

la fel ginurile tari ale fetei
cu gene false din Zagreb,
care părea pusă pe dezmăț,
dar nu știa un singur club
căci lucra în fiecare seară.

și africanul înalt cu vestă
flaușată, direct pe piele,
care mi-a zis după dans
please, I beg, just a kiss,
iar eu am zâmbit de parcă
îl descoperise pe Moșul și
trebuia să revină la somn,
să uite, să tacă, să pretindă
că n-a văzut nimic.

moments of being – mici șocuri,
mici revelații, n-o să înceteze
nicicând să mă minuneze
modul în care unele clipe
rămân lipite de mine ca
urmele unui abțibild
pe brațul unui copil.

mai bine citim

citesc poeziile unui băiat
care a murit tânăr și scria
atât de frumos, mamă,
încât ar trebui să existe
scutire pentru astfel de oameni.

aș vrea să-ți citesc versurile lui
în loc să ne certăm pe o caserolă,
mai ales că ultima oară când ai venit
ne-am ținut lung în brațe și am povestit
ore bune despre copilăriile noastre.

când el a zis „am obosit sunt defect
și nu mai vreau să salvez nimic”,
am simțit-o, chiar dacă mă gândesc
încă la fetițele de la centru, de la care
nu mi-am luat destul de clar adio.
doar cu voi, adulții, nu mai am răbdare!
dar mă forțez, chiar cu aceste versuri,
mă forțez mereu să-mi aduc aminte
că nici tu n-ai fost iubită pe bune, da.
însă amintește-ți și tu, când poți,
că oricât m-ai iubit – și cred orbește
în iubirea ta, m-ai iubit singură.

Pandantivul cu frică

Aureole mari, închise, prea mari, ar zice unii –
O să le pun într-o poezie pentru că atunci
Când mi-ai zis de ele, A., m-am simțit mai bine.
O să pun frica lui R. că toți bărbații sunt la fel
Ca doctorul bătrân care a încercat s-o sărute
Și propria mea teamă că nu vorbesc coerent,
Că mi se încalecă vorbele ca cele ale unui bețiv –
O să le port la gât ca-ntr-un act de psihomagie,
O să le plimb prin Feroviarilor, unde copiii
Încă nu știu de frică, cu atât mai puțin
Câte ajungi să scrii să te eliberezi de ea.