Pariu câștigat

Unul îi spune altuia ceva, iar după un timp ăla îi comunică întâmplarea unui prieten, dar le înflorește puțintel. Prietenul îi amintește de pățanie soției, exagerând cu unele detalii. Așa că femeia îi turuie coafezei un scenariu aproape diferit. În coafor desenează cuminte copilul unei cliente. Și bagă la cap. A doua zi, el îi promite Ancuței o povestire fabuloasă, în schimbul unui pupic și al unui covrig cu mac. Cu mult mac.

Un borș

Era sâmbătă, iar Tița i-a propus să facă o ciorbă împreună. Le mai lipseau doar câteva mărunțișuri, printre care și leușteanul. Au decis ca bărbatul să meargă în piață, vreme în care ea să curețe cepele, cartofii, morcovii și albitura.

Pe drum, Nae s-a tulburat puțin: nu-și rezolvase încă niște neclarități care-l tot urmăriseră în viață. De pildă, confundase mai mereu vrăbiile cu rândunelele; plopii din cartier, cu mestecenii; țelina și păstârnacul (noroc că din astea nu trebuia să cumpere), toate florile între ele, dar și pătrunjelul cu leușteanul. 

Exact asta îi dădea acum mari bătăi de cap. S-o întrebe pe țăranca de la tarabă era sub demnitatea lui. Vorba aia, fusese ditamai inginerul constructor, ridicase la viața lui peste zece hidrocentrale. La câtă răspundere purtase pe umeri, ce mai conta acolo un fir de verdeață? Chiar și prețul ridicol al legăturilor de pătrunjel (sau de leuștean?) îi dovedea lui Nae lipsa lor de importanță. Să fi fost vorba de o căpățână de salată, mai treacă vorba, că măcar aia era înfoiată și nu semăna cu nimic, deși uneori o confundase cu loboda.

Cât a stat la rând, fiindcă mai erau trei cumpărători înaintea lui, i-a fost din ce în ce mai clar că urma să cumpere mărar. Măcar pe ăsta îl știa. Dar țăranca l-a rugat să rotunjească puțin suma, neavând să-i dea restul:

– Hai, luați acolo și-o legăturică de arpagic, că se va bucura doamna!

Denumirea i-a răsunat în urechi, ca atunci când descărcau pe șantier camioanele cu țevi și conducte. „Arpagic… Ce naiba mai e și asta?” se întrebă Nae, amintindu-și că de mult, prin copilărie, mai auzise despre așa ceva din gura maică-sii. 

Însă jucând totul la cacealma, pe cartea siguranței de sine, Nae își îndesă în traistă o legătură sănătoasă de usturoi verde. Chit că ăla era nițeluș mai scump.

O ultimă rază de soare

De mai multe săptămâni, tânărul Ion manifesta comportări ciudate. La locul de muncă, un institut de cercetări, devenise neobișnuit de tăcut. Nu mai zâmbea la glumele Gildei, pe care oricum nu le prea gustase vreodată, deși de multe ori râsese cam entuziasmat la auzul lor, doar ca să-i facă plăcere domnișoarei cu picioare frumoase. Nu îl mai bătea la cap pe Grig, să aerisească de fiecare dată când fuma înăuntru, ba chiar începuse să nu le mai salute pe femeile de serviciu, cu care altădată vorbise destul de amabil.

Hotărât lucru, ceva se întâmplase cu Ion Flocea, singurul burlac din institut.

În acea după-amiază, toți aveau să fie foarte mirați de ceea ce urma să se petreacă cu colegul lor de muncă. Odată ieșiți din birou, cei șapte specialiști care lucrau la primul etaj al clădirii se pregătiseră să coboare șirul lung de trepte ce ducea spre holul principal. De regulă, în acele clipe se adunau câte doi sau trei, pentru a sporovăi și a-și mai potoli gândurile încordate în fața planșetelor cu schițele de proiecte. Așa făcuseră și acum, până când un chiot de bucurie nebună, așa cum numai pe la nunți se mai auzea, le trezi tuturor atenția.

Flocea urlase. Șase perechi de ochi îl țintuiau acum, așteptând o presupusă continuare, fiindcă din atitudinea lui se putea trage concluzia că va urma un adevărat spectacol.

Încordat tot, ca un bolnav de friguri, Flocea zâmbea răutăcios și își chircea degetele care parcă nu îi mai aparțineau, într-un fel greu de descris.

Cuvintele care urmară au căzut greu, într-un acces furibund:

– Vă urăsc, animalelor și brutelor, gândaci de bucătărie ce sunteți! Nimeni dintre voi nu m-a înțeles, absolut niciodată! Mi-ați răspuns mereu la salut, mi-ați întors complimentele pe care vi le-am făcut, mi-ați apreciat desenele, dar cam atât! Nimic altceva… De opt ani coborâm împreună aceste trepte, dar nici măcar o singură dată nu m-ați întrebat unde oare mă duc ele pe mine? Niște putori, asta sunteți! Niște putori!

Urmă un gest care înspăimântă auditoriul. Ca într-o apă limpede, de lac, Ion Flocea plonjă în cap pe cimentul podelei. Se auzi o bufnitură, iar după câteva secunde de liniște, amărâtul își continuă rechizitoriul printre lacrimi și sânge:

– Știți voi ce fac eu acasă, seară de seară? Nu vă pasă… Pe voi vă așteaptă supa caldă, plăcinta cu mere, copiii… Pe mine mă întâmpină în ușă tristețea. Singurătatea… Zi de zi, deschid ușa apartamentului cu groază. Cu o mare groază de mine însumi… În fiecare dimineață, la toaletă, mă sperii de ochii mei secați de singurătate. Sunt singur, și nu oricum: sunt un însingurat cu amintiri. Asta e tot ce poate fi mai rău…

O pauză stânjenitoare îi lăsase răgaz chinuitului, să-și verse lacrimile într-un muget de fiară înjunghiată:

– O palmă caldă care să îmi treacă prin păr, atât am vrut și eu…

Accesul neașteptat de violent avusese darul să îl obosească pe Flocea.

Din taiorul ei cenușiu, Gilda privise impasibilă întreaga scenă. Niciodată nu i se citea pe față ceea ce avea în suflet. Foarte calculată la vorbă, era genul de femeie independentă, însă disponibilă oricând pentru o relație sentimentală.

Spre ea își ridicase acum Flocea chipul disperat și însângerat. De la atâta efort, vocea lui abia se mai auzea, conferind un aer mesianic celor spuse în șoaptă:

– Pe tine, chiar de când ai venit aici, în institut, ca tânără stagiară, te-am iubit cum n-o să mai fie nimeni în stare să te iubească. Și, uite, sunt cinci ani de atunci, iar eu te iubesc la fel de mult ca în prima zi. Pe tine, Gilda, în singurătatea camerei mele…

La auzul acestor vorbe, toți cei de față începură să murmure și să șușotească. Stupid ca întotdeauna, Cezar Prundeanu îngăimă și el:

– Dar…

– N-am fost deprins să vorbesc prea deschis cu oamenii, continuă Flocea, adresându-se epuizat femeii care îl privea cu indiferență. Și n-am fost niciodată prea încrezător în mine. De fapt, ce sunt speranțele? Nimic, aia sunt. Niște temeri în fața morții.

Cinci ani de zile, timp în care nădăjduise că imposibilul poate fi totuși atins, Ion Flocea deprinsese amănuntul că orice cuvânt are forță doar atunci când este rostit la momentul său. Învățase că timpul stârnește și cheamă cuvintele potrivite, dar că niciodată nu le așteaptă prea mult. Acum, plin de sânge pe față, spera că va reuși să rostească vorbele care să-i aducă liniștea și mântuirea. Cuvintele care să-l salveze chiar și în ultimul ceas. Coborând împiedicat treptele tocite ale scării și îndoit sub greutatea nefericirii sale, Flocea suporta cu stoicism privirile celorlalți, chiar dacă ele îi stigmatizau fruntea încrețită. Brusc, devenise nepăsător la umilința în care se târâse singur și tot căuta acel cuvânt miraculos care să îi schimbe starea. Îl căuta febril și înspăimântat, ca un bijutier care, șlefuindu-și diamantul, nu poate ști dacă la următoarea mișcare acela va străluci și mai mult ori se va preface în pulbere.

Acum îngenunchease. Sângele i se închegase printre șuvițele blonde, dându-i un aer de martir. Din adâncul gurii uscate, Flocea rosti tulburat:

– Ridică-mă!

Pentru o clipă, privi înspre mâinile delicate ale Gildei, chiar atunci când ultima rază de soare a zilei se strecurase prin geamul mare de pe hol. Pe degetul fin al femeii, inelul de logodnă sclipi tăios. Îl primise cu numai două zile în urmă.

După vreo săptămână, Ion Flocea fusese găsit mort în parcul prin care își plimba tristețile duminicale. Îngrijitorii spațiului verde chemaseră imediat poliția.

Însă un alt Ion Flocea avea să fie zărit, chiar în zorii zilei următoare, îndreptându-se grăbit către clădirea din cărămidă a institutului. Colegii îl primiră indiferenți, dar fuseseră cu toții foarte mirați de exuberanța lui suspicioasă.

Plimbare duminicală

Play…

Play!

Deodată, orașul se înfățișează în splendoarea lui duminicală. Fără prea mulți trecători, fără goana aiurită a mașinilor, într-o stare de liniște și bine, ca a suferindului ieșit din febră. Nu se auzea mai nimic în căști.

Emy propuse un cartier vechi de case, aflat în apropierea Parlamentului. Un loc pestriț cu o arhitectură amestecată. Puteai vedea acolo, înghesuindu-se ca niște vite în grajd, clădirile șubrede care scăpaseră demolărilor succesive, dar și noile construcții, coșmeliile provizorii înălțate din materiale ieftine. Din loc în loc, sediile unor instituții de stat erau însoțite de câteva explicații utile, însă și de întreaga panoplie simbolică a puterii: steaguri și câțiva paznici în uniforme cu însemnele oficiale.

Teo2 o apucă de mână pe Emy, iar Sânziana simți o furnicătură în palma stângă.

– Hai pe-aici, drept înainte. Uite ce străduță frumoasă!

– Pe unde zici tu, dragă. N-avem nici o treabă, nu ne grăbește nimeni. La voi ce oră e?

– Zece.

– Perfect, ne mai putem plimba liniștiți încă o oră. Fără nici un fel de probleme.

În stânga lor se vedea acum un corp interesant de clădire, ceva construit prin anii cincizeci. Era un fel de bloc vechi cu apartamente largi și înalte, păstrând ceva din spiritul  viu al caselor cu acoperiș din țiglă și cu marchiză. De undeva, din spate, îi ajungea din urmă lătratul insistent al unor câini de curte.

– Uite ce frumos e gemulețul ăla, cel de la casa roșie, aia din dreapta.

– Repetă, te rog, că n-am înțeles ce-ai zis.

Emy îi atrase iarăși atenția asupra acelui ochi fixat în calcanul sângeriu, năpădit până la jumătate de iedera reprodusă cu un verde electric.

– Da, e frumos! Și e singura ferestruică din zid. Cum o veni asta? E vreo bucătărie acolo? Și ce-o mai fi în restul clădirii? Crezi că are scară interioară?

Emy încercă să deschidă o altă fereastră, cea cu detaliile, dar în afară de anul construcției și de numele vechilor locatari nu mai era specificat nimic. Probabil că nu fuseseră scanate toate casele din zonă.

Teo2 setă un cadru sonor de duminică după-amiaza, iar păsările începură numaidecât să-i înveselească cu glasurile lor. Se învârtiră apoi pe tot felul de străduțe scufundate în liniște. Unele dintre ele erau întortocheate și îi purtară de două ori prin aceleași locuri. Timpul părea măsurat de pașii lor, egali și domoli, iscând la contactul cu asfaltul niște sunete foarte reale.

– Uau, ce-i clădiroiul ăsta? se miră Teo2.

– Păi, vezi că scrie pe fațadă. Ia să vedem… Ah, e Monetăria Națională!

– Ce tare! Aici se fac banii…

Pentru numai câteva clipe, Claudiu se închipui în două roluri diferite: de spărgător și de director al instituției respective.

– Uite ce basoreliefuri drăguțe sunt pe fațadă, îl atenționă ea.

– Nu le văd, zise el.

– În stânga și în dreapta porții, o încadrează.

– Aha, acum le văd! Zice aici că sunt turnate în bronz. Iar ăia reprezentați acolo cică ar fi romani. Îi vezi? Îi arată cum băteau monedele.

– Da’ ce haine aveau! tastă Sânziana. Aș vrea cândva să te văd îmbrăcat așa.

Claudiu îi trimise un emoji vesel.

– Uite-l și pe ăla cu cleștele în mână. Cel care scoate lingourile din cuptor. Îl vezi?

Sclavul era reprezentat gol pușcă, aflat la doi pași de flăcările ce îl încălziseră prea tare.

În loc de răspuns, Emy se întoarse spre Teo2, iar Claudiu se simți imediat ca și cum ar fi fost mângâiat pe ceafă. 

Apoi, își continuară plimbarea duminicală, ținându-se de mână exact ca doi îndrăgostiți.