Ion Tițoiu este un artist plastic dobrogean, cetățean de onoare al Constanței și fondatorul primei școli de gravură din Dobrogea.
Ion Tițoiu s-a născut pe 21 august 1949, la Straja, Constanța. Artistul dobrogean împlinește luna aceasta 76 de ani. În 1978 a absolvit Institutul de Artă „N. Grigorescu“ din București, avându-i ca profesori, printre alții, pe Eugen Popa și Gheorghe Ivancenco.
În 1972 a debutat la Galeria „Dalles“ din București. De-a lungul a jumătate de veac de carieră artistică a avut peste 36 de expoziții personale, peste 31 de expoziții colective în România și peste 29 de expoziții colective internaționale. De altfel, o bună parte din lucrările sale se află în colecții private din țară, precum în București, Arad, Oradea, Timișoara, Cluj, Constanța, Brașov, Bacău, Craiova, Tulcea și Lugoj, în timp de altele au trecut granițele țării noastre ajungând în Ecuador, Canada, Franța, Italia, Germania, Danemarca, Iugoslavia, Bulgaria, Israel, USA, Rusia, Japonia, Austria, Finlanda, Ungaria, India, Coreea de Sud, Suedia și Serbia.
Operele sale pot fi însă apreciate și la Muzeul Colecțiilor din București, Muzeul de Artă din Constanța, Muzeul de Artă Contemporană din Galați, Palatul Culturii din Iași, Muzeul de Artă din Tulcea, Contemporary Art Museum, Sharjah, Kent Museum, Ohio, USA.
În anul 2001 a devenit cetățean de onoare al orașului Techirghiol, iar în anul 2009 al orașului Constanța.
Ana Amelia Dincă – critic de artă
Ion Tițoiu la 76 de ani
În gravură, desen și pictură, Ion Tițoiu recreează marea cu fațetele ei atotcuprinzătoare și tainice, de la substanța dramatică și nocturnă, statică în aparență, la cea dominată de solaritate și disoluție. Delta Dunării și Marea Neagră se relevă în ipostazele fluidului și monoliticului formelor grupate armonios în spațiul compozițional, transformat în factorul nemijlocit al autocunoașterii. În pictură, culorile contrastează, pescărușii și vibrația apei creează corespondențe ludice, solicitând latura abstractă a discursului și organizând totodată sintetic premisele unor forme recognoscibile, a căror suprafață este analizată prin ritmica tușelor repetitive, libere, dar ordonate, ca niște atingeri delicate de penel (în pictură), având, cel mai adesea, efecte de filigranare (în gravură). În grafică, puterea supranaturală a valului, care acoperă reliefurile cu accente pitorești, osmoza spiritului subacvatic cu dimensiunea lui cosmică, vizează profunzinea vieții și proiecția mentalului artistului asupra destinului său legat de Dobrogea unde s-a născut. Inclusiv imprimarea dimensiunii auditive se desfășoară pe mai multe registre: prin zgomotul valurilor și prin bătaia aripilor păsărilor, prin liniștea ciudată a înserării și foșnetul discret al vegetației, abordate într-un grad de stilizare care îl fac original. Stele de mare, pești imaginari, valuri de poveste, aflate în armonie cu universul marin, sunt completate de omniprezența ochiului, pretext de filosofare pentru artistul care se reflectă în această oglindă a lumii, aducând la un loc comun realitatea și visul. Caracterul narativ al imaginilor relatează esența geografiei Dobrogei, trecută prin filtrele gândirii artistului, care și-a conceput opera în câteva serii de lucrări: „Penițe”, „Ochiul”, „Valul”, „Peninsula tomitană”, „Masa de lucru”, „Coline”, ale căror simboluri se întrepătrund, evocând ritmul mișcării materiei cosmice.
Acest din urmă motiv de cercetare se integrează unor compoziții care subsumează trimiteri spre geneză, fertilitate, înțelepciune, susținând spiritul filosofiei lui Lucian Blaga, prin conceptul alternanței dintre deal și vale, care devine motivul unei estetici în grafica lui Ion Tițoiu. Evocată sub forma sânilor în apogeu biologic, colina este atașată ideii de mamă a pământului, care generează viața și spiritul meditativ. O abordare aparte observăm în numerose lucrări mărginite de penițe figurate ca niște coloane, peste care se odihnesc păsări ale sufletului, devenite adevărate semnături ale artistului, testamente imagistice unde domnește penița, instrumentul crezului său existențial, punct de sprijin al istoriei personale. Aceasta este reprezentată sub diferite forme și în variate conotații: vas cu flori, stâlp, suport pentru instrumentele desenului, amforă, izvor al vieții, diversificând și expresivizând compozițiile, în datele unor tehnici admirabil stăpânite. Dedicându-i un întreg ciclu de lucrări și prezent în toată opera sa, instrumentul care îi este aliat și îl însoțește de decenii, a devenit un personaj nelipsit de pe masa de lucru, fiind adesea integrat vegetalului, convertit suprarealist în pene de scris, un fel de străjeri ai imaginilor, mărginind din loc în loc compozițiile.
Sunt situații când penița este fixată în vârful colinelor, jucând rolul de „axis mundi”, de catalizator al corporalității imaginii. Contemporană cu Ion Tițoiu, cu sentimentele sale directe, aceasta este însoțită câteodată și de pensulă. Din punct de vedere plastic, penița are anatomiile ei, fiind tratată într-o multitudine de modalități grafice. Prezentă și în pictură, apare ca o identificare a lui Ion Tițoiu cu această nestemată a lumii sale, creatoarea și martora operei până acum. Intensitatea aceluiași reper fundamental o are și seria de lucrări „Peninsula tomitană”, care se constituie într-un loc încărcat de povești și mistere, marcând o serie de lucrări de observare a unei naturi date și reevaluate de artist, pornind de la suportul documentarist și de statornicire în mintea sa a unor imagini văzute direct, asupra cărora a intervenit, fără a se îndepărta de motivul vizual. Compozițiile surprind atmosfera trecutului și a prezentului, având ca formă proeminentă „Cazinoul”, impozant și cu forța de expresie a stilului „Art Nouveau”.
Din acest ansamblu al subiectelor abordate de Ion Tițoiu nu putea lipsi „Valul”, care face parte din atmosfera structurilor primordiale și denunță apartenența artistului la spațiul mării, necunoscut și incontrolabil, aflat în perimetrul său de viețuire. Desenat cu linia extrem de fină a peniței, valul își schimbă conformația, dispare și reapare, fiind în continuă transformare, dar și nehotărât, ca firea omului. Artistul punctează puterea lui de a modela spațiul, de a-l străpunge în forță sau de a-l reconfigura în mișcări line aparent, dar cu tensiuni marcate pe suprafață de multitudinea liniilor și însemnelor redate. Ion Tițoiu grafiază ingenuozitatea fragmentului de a-și regăsi întregul, a detaliului de a irumpe din context, într-o permanentă relație dintre plin și gol. La modul simbolic, valul, acest vector al continuității, se deplasează pe o orbită a existenței, iar reîntoarcerea lui în matca originară implică ciclicitatea vieții noastre, pe care artistul o definește din perspectiva toposului din care face parte. Ideea de atelier este surprinsă printr-un simbol, „Masa de lucru”, altar, punct de întâlnire al graficianului cu propria memorie și spiritualitate, locul unde își conceptualizează arta, luând-o în fiecare zi de la capăt. Acest spațiu este format din obiecte persoanele, necesare lucrului, dar și dintr-o categorie devenită motiv de inspirație: ochelarii plasticianului, penițe și călimara, cutia de culori, pipe, flori și pene de păsări, instrumente și vase în care acestea sunt așezate, așteptând să fie puse la treabă. Alteori, deasupra mesei de lucru plutesc penițe a căror structură are similitudini cu scheletul de pește sau cu frunze și arbori, alăturându-se ochilor transformați și ei în semnul peștelui, toate implicând corespondența formelor din natură și capacitând acuitatea artistului de a stabili analogii neașteptate, integrându-se arealului fantastic, suprarealist.
„Ochiul” este o fereastră spre peisajul său interior și spre lumea din afara sa, de unde selectează elemente care vorbesc depre spiritualitate, despre istoria culturii, despre Egiptul antic. Devenit modulul vizual al unei serii de compoziții, acesta este de fapt un ochi al minții care cuprinde toate temele abordate de Ion Tițoi în opera sa, apărute prin forța văzului și în sensul selecției impuse de artist, fără a se îndepărta niciodată de temele sale predilecte. Omniprezent, înțelegând mecanismele materiei din jur, ochiul acesta interior este surprins din perspectiva receptacolului suprem, prin forța câmpului său vizual de a disemina lumea, de a-i da sens și continuitate, de a o fixa într-o matcă a cunoașterii de sine. În aceste compoziții vaste ca semnificație, valul are și acesta un ochi al lui, la fel, mâinile, buzele, aștri, universurile concentrice, fiecare cu felul lor de raportare la un cosmos intuit, dar și consimțit de artisttul care se oprește și asupra vârstelor omului, printr-un sistem de notații dinamice și abstractizate, lăsând să se întrevadă structuri generale recognoscibile, care alcătuiesc acel corpus de asocieri formale, definind un stil și o viziune, marca Ion Tițoiu.
„Valul” face parte din ambianța elementelor primordiale și denunță apartenența artistului la spațiul necunoscutului și incontrolabilului, marea, aflată în perimetrul său existențial. Acest motiv plastic are axe care închid forma sau este posesorul unor poliaxialități care o deturnează în ritmul ascuns al apei. Desenat cu linia extrem de fină a peniței, valul își schimbă conformația, dispare și reapare, fiind în continuă transformare și nehotărâre, ca firea omului. Artistul punctează puterea lui de a modela spațiul, de a-l străpunde în forță sau de a-l configura în mișcări line. Ion Tițoiu grafiază ingenuozitatea fragmentului de a-și regăsi întregul, a detaliului de a irumpe din context, într-o permanentă relație dintre plin și gol. Imaginea reflectată a unei lumi cu o capacitate de regenerare continuă se divide în piramide vizuale, integrând ritmul în ansamblul formelor care se arcuiesc și al unghiurilor care se deformează, creând arhitecturi efemere și nemaivăzute, populate deseori de pești miraculoși și păsări vrăjite sau pustiite de forțe ale naturii, de nopți și zile, de întumeric și lumină. La modul simbolic, acest vector se deplasează pe o orbită a existenței, iar reîntoarcerea lui în matca originară implică ciclicitatea vieții noastre pe care artistul o definește cu natura lumii din care face parte.
Penița se dezvăluie în orice reprezentare a verticalității și a transcendenței pentru că aceasta este instrumentul care evocă spiritualitatea artistului, conturând o osmoză între universul său interior și infinitul exterior. Ion Tițoiu își concretizează gândurile pe suprafața hârtiei, cu ajutorul peniței, izvor al formelor, început și sfârșit. Vegetația pădurii convertită în pene de scris și desenat, un fel de străjer al imaginilor, mărginind din loc în loc compozițiile se alătură penițelor fixate fragil în vârful colinelor și jucând rolul de „axis mundi”, de catalizator al întregului areal al ființei. Contemporană cu artistul, cu sentimentele sale directe, aceasta este însoțită și de pensula, care o însoțește câteodată. Din punct de vedere plastic, penița este tratată printr-o multitudine de hașuri în grafică, unde linia este modelată expresiv, iar prezența ei în pictură apare ca o identificare a lui Ion Tițoiu cu această nestemată a lumii sale, creatoarea și martora operei create până acum.
„Peninsula tomitană” surprinde atmosfera trecutului și a prezentului, având ca formă proeminentă „Cazinoul”, impozant și cu forța de expresie a stilului „Art Nouveau”. Surprins în plină pagină, în unele lucrări, în altele, ancorat în peisajul urban și marin din imediata sa apropiere, dar ușor de detectat prin masivitatea și monumentalitatea lui, se integrează arealului de civilizație, pe care îl domină. Având veleitățile creației documentariste, această serie de imagini este presărată pe alocuri cu prezențe umane, analizate prin elemente sugestive de vestimentație sau pur și simplu printr-o evocare lapidară a siluetelor. Pata de culoare, care ambientează spațiul lucrărilor, este subordonată liniei măiestrit utilizată în configurațiile arhitectonice, unde urmează traseul modelului, însă o descoperim și într-o tratare mai gestuală atunci când artistul reprezintă vegetația și valurile. Semnalăm prezența spațiilor analizate grafic și alăturate registrelor aerate în care domină ambiața cromatică, favorabilă unei întoarceri nostalgice în timp, pe care artistul o propune.
