Vasul beat

Cum coboram pe fluvii întruna înainte,
N-am mai simțit vreo mână de edecari căliți:
Strigând, Piei-Roșii crude i-au folosit drept ținte,
Fixându-i goi pe maluri de stâlpii lor pestriți.

Nu îmi păsa de unde și cine-s marinarii,
Duceam din Flandra grâne, din Anglia bumbac.
Când îmi pieriră însă pe țărmuri edecarii,
Putui pluti pe fluvii și mare după plac.

Tot ascultând cumplita mareei tevatură,
Eu, surd precum un creier de nou-născut cândva,
Fugii! Și niciodată de-atunci nu cunoscură
Peninsulele goană sublimă ca a mea!

Furtunile marine sfințitu-mi-au trezia.
Ca dopul de ușure să dănțuiesc m-am pus
Pe valuri ce – se spune – fac victime cu mia
Nopți zece, fără farul neghiob drept călăuz!

Mai dulce decât fructul necopt la țânci în gură,
Pătruns-a apa verde prin coca mea șuvoi,
Spălându-mă pe punte de vin și borâtură
Și distrugându-mi cârma și ancora apoi.

De-atunci scăldat sunt veșnic de-a mării poezie,
În lactescența-i plină de aștri mă afund,
Brăzdând azurul unde, precum un vas-stafie,
Vreun înecat se duce nu rareori la fund;

Unde, schimbând culoarea lucorilor albastre,
Deliruri și cadențe, sub luciul zilei viu,
Mai tari ca alcoolul, ca lira-vă mai vaste,
Fac să dospească-amarul iubirii purpuriu!

Știu ceruri despicate de fulgere, știu trombe,
Resacul și curenții, al serilor sfințit
Și zorile, ce-s parcă popoare de colombe,
Și am văzut ce omul abia de-a-ntrezărit!

Văzut-am sori de groază și gata ca să pice,
Pătați cu cheaguri parcă, din înălțimi în gol,
Și-, ntocmai ca eroii din dramele antíce,
Talazurile dându-și arípa rostogol!

Visat-am noaptea verde, cu-omături neaieve
Sărut ce-n ochii mării suia încetișor,
Mișcări neauzite în veci de veci de seve,
Și veghile albastre de fosfor cântător!

Urmat-am luni de-a rândul a hulelor lavină,
Ciopor de vaci nebune ce-n țărmure tot bat,
Neștiind că-ale Mariilor picioare de lumină
Pot lesne să supună oceanul mâniat!

Am dat peste Floride fantaste și călâie,
Cu flori cu ochi de fiară sălbatică și piei
De om! Cu curcubeie taman ca niște frâie
Întinse peste marea cu tot turmetul ei!

Văzut-am mlaștini vaste ce fermentau, năvoade
De trestii cu balauri ce putrezeau cu spor,
Cutremure de ape și zările-n cascade,
Făcând să clocotească abisu-n jurul lor!

Ghețari și flori de nacru, un cer de jărăgaie,
Epave azvârlite pe-un fund de golfuri, brun.
Unde mâncați de pureci din arbori cad o droaie
De șerpi giganți de mare ce-s negri la parfum!

Cum aș fi vrut să vadă copiii-așa minune,
Al peștilor de aur ce cântă neam ciudat.
– Îmi legănară bordul talazurile-n spume
Și tainice vântoase m-au tot întraripat.

Și când mă săturasem de poluri și de zone
Îmi îndulcea ruliul al apelor noian,
Venind cu flori de umbră bogate în arome,
Iar eu, ca o femeie, atunci îngenuncheam…

Pluteam, aproape-un ostrov, cu punțile spurcate
De păsările care mă cârcoteau duium
Până simțeam că-n plasa-mi de funii deznodate
Coboară înecații cu spatele acum!

Barcaz pierdut aiurea pe sub a mării pleată,
Gonit de mari tempeste și neavând vreun mas,
Carcasa mea, cu apă de-acuma îmbătată,
Nu poate fi ajunsă de niciun fel de vas;

Plin de albastre pâcle și liberat în fine
Eu, ce spărsesem cerul cel roșu ca pe-un zid
Ce poartă, cum le place poeților de bine,
Licheni gălbui de soare și muci de-azur livid;

Mânjit tot cu lunule electrice pe spate
Eu, lemn nebun, pe care mai fac acum de cart
Doar hipocampii negri, când Iulie abate
Ultramarine ceruri, cu pâlnii care ard;

Eu, ce simțeam pe vremuri la depărtări de mile,
Taifunul, behemoții când intră în călduri,
Torcând de-o veșnicie azururi imobile,
Duc dorul Europei cu anticii ei muri!

Văzui arhipelaguri de stele și ostroave
Cu ceruri delirante, ce se deschid de zor;
– Au sunteți surghiunite în beznele jilave,
Voi păsări mii de aur, puteri din viitor?

Destul însă cu jalea! Dau zorile beție
Amar e orice soare și orice lună-i rea,
M-a îmbuibat iubirea c-un soi de lenevie!
O sparge-mi-s-ar chila! Să pier în mare-aș vrea!

De mai doresc vreo apă din Europa-i doară
O baltă neagră, rece, pe care-n scăpătat
Își lasă să plutească a lui corăbioară
Plăpândă ca un flutur, un țânc îngândurat.

Și nu mai pot să lunec pe spatele-vă, valuri
Care mânați pe creste bumbacul la soroc,
Nici trece, printre flăcări semețe și stindarduri,
Nici naviga, sub ochii pontoanelor, deloc.

Traducere de Octavian Soviany