Boala & Războiul. Jurnal. 2020-2024 (Editura Polirom, 2024) nu este doar o arhivă a unor zile, ci documentul viu al conștiinței care își înregistrează procesul de ardere. Fie că vorbește despre poezie, politică sau evenimente dureroase din trecut, Radu Vancu nu lasă în aceste pagini loc de neutralități afective, totul pulsând de o intensitate care transformă fiecare experiență în artă. 

În fața unei literaturi care unește ceea ce realitatea separă, în fața unei istorii care pare să repete barbaria sub alte forme, jurnalul acesta refuză să fie doar un martor pasiv. Scrisul devine aici un mod de a rezista, dar și de a înțelege – iar uneori de a salva –… prin frumusețe. Extrem de sugestivă imaginea cu îngerul lui Botticelli care face buna vestire: „pe fața îngerului e expresia unei ființe distruse de remușcări pentru anunțul pe care-l face femeii. Frumusețea pe care o anunță el e salvatoare – și, în egală măsură, distrugătoare. Îngerul e distrus chiar și numai anunțând-o. Și poezia, la rândul ei, e distrusă chiar și numai anunțând frumusețea, chiar și numai vestind-o.” Dacă literatura e un înger cu sufletul sfâșiat de remușcări și contradicții, atunci jurnalul lui Radu Vancu e cronica încercării de a-i ține în viață speranța. Nu doar prin contemplarea frumuseții, ci și printr-un act de luptă continuă cu ceea ce o amenință: boala, războiul, uitarea, fanatismul. Mereu dublată de iminența pericolului, de luciditatea care nu poate fi distilată de fascinație, frumusețea (aici a literaturii) nu e doar o sursă de voluptate, ci și un mod de a păstra nealterată esența umanității. Iar dacă frumusețea e fragilă, ființa umană e și mai fragilă. Jurnalul surprinde, cu un amestec de tandrețe și necruțare, momentul în care și trupul se dovedește vulnerabil. „Mă trezesc într-un spital din Cluj. O asistentă îmi spune că am leșinat în cameră și că m-au adus aici. Îmi amintesc doar o cădere în gol și apoi nimic.” – o frază simplă ce mărturisește indirect că nimic nu e aici artificiu – teama de precaritatea existenței este una autentică.

O maladie mai gravă este însă cea a lumii. Plecând de la un eseu al Oksanei Zabujko, conform căreia „umanismul de tip rusesc pretinde a fi milos cu călăul, nu cu victima” –  poate una dintre cele mai precise definiții ale unui anumit tip de pervertire a compasiunii –  Radu Vancu face legătura cu un lung șir de capitulări morale ale Occidentului în fața totalitarismului. Jurnalul devine astfel nu doar un spațiu de reflecție asupra poeziei și marii culturi, ci și unul de diagnosticare a lumii, „o inimă externă de nădejde”. Luciditatea politică nu se revendică de la activism, ea vine dintr-o conștiință acută a degradării etice. Protestele din Piața Victoriei, abuzurile politice ale regimului, atmosfera de nesiguranță civică sunt notate cu precizia unui cronicar care știe că scrisul nu poate schimba lumea, dar poate măcar să-i documenteze căderile: „Adevărul e că nu mai avem voie să tăcem. Tăcerea e tot un fel de complicitate, și nu pot să-i las lui Sebastian o lume în care complicitatea e normă.” Fraza aceasta sintetizează întreaga etică a jurnalului: scrisul ca formă de împotrivire. Radu scrie despre sine cu o onestitate radicală, dar ceea ce impresionează nu este doar expunerea confesivă, ci felul în care biograficul este un pretext pentru interogații mai ample asupra literaturii și lumii. „Mă uit la Sebastian, care tocmai adoarme lângă mine, și mă gândesc că singura datorie reală pe care o am în lume e să-l feresc de tot răul posibil.” Aici este concentrată esența unei părți importante a jurnalului: raportul dintre fragilitatea personală și asumarea unei responsabilități etice. Copilul, familia sunt contrapuneri la un fundal deseori sufocant, marcat de un pesimism ce nu devine niciodată copleșitor tocmai pentru că este filtrat prin inteligență și ironie.

Întâlnirea cu Franco Moretti îl face să vadă literatura cu un nou tip de luciditate. Moretti demonstrează că „tiranii sunt cei care vorbesc cel mai poetic & mai convingător în vreme ce pun în operă distrugerea”. Această observație e un duș rece pentru oricine a crezut în literatură ca spațiu pur al binelui. Dacă poeții au fost deseori profeți, ei au fost și propagandiști. Frumusețea nu e garantată de nicio etică; dimpotrivă, poate fi instrumentul suprem al manipulării, însă, chiar dacă literatura poate fi pervertită, autorul refuză să renunțe la credința în forța ei salvatoare. Unul dintre cele mai emoționante momente este când citează un poem de Julia Fiedorczuk: „Frumusețea există.” O propoziție simplă, însă un veritabil manifest. Într-o lume în care frumusețea e amenințată, faptul că ea continuă să existe e un act de rezistență la sfâșierile de orice fel, prioritar în logica ființării. Literatura nu e doar o arhivă a frumuseții, ci și o formă de supraviețuire. În fața bolii, a războiului, a dezmembrării, ea rămâne acel loc fragil, dar esențial, unde ceva din ceea ce înseamnă să fii om poate fi salvat. Dar nici jurnalul nu este doar o cronică a dezamăgirilor sociale și politice. Dimensiunea sa literară este una profund reflexivă, într-un dialog constant cu marii autori ai literaturii universale și românești. Blaga, Kafka, Nietzsche, Borges, Mircea Ivănescu (ultimul invocat de mai multe ori pe parcursul jurnalului, ca un alter-ego al autorului la altă vârstă) sunt convocați nu ca repere livrești, ci ca parteneri de dialog interior, contrapuncte la o realitate adesea derizorie: „Mă gândesc că, dacă n-ar fi fost Borges, nu știu dacă aș fi putut să trec prin toate astea fără să-mi pierd complet speranța.” Această frază pare să rezume întreaga poetică a jurnalului, în care literatura e nu doar refugiu, ci și instrument de decantare a realității.

Un alt fir recurent este raportul cu sinele și cu moartea, un motiv obsesiv în poezia lui Vancu și care traversează și acest jurnal. Suicidul tatălui rămâne un punct de gravitație interioară, un nucleu al suferinței care nu poate fi depășit, ci doar asumat prin scris : „Tata încă îmi apare în vise. Și încă nu înțeleg dacă e vina mea sau vina lui.” Scurte notații, de o sinceritate dureroasă, printre cele mai puternice fragmente ale cărții, tocmai pentru că refuză orice formă de consolare facilă. Dar poate cea mai impresionantă dimensiune a jurnalului este felul în care reușește să împletească toate aceste teme disparate –  personalul, politicul, literarul, metafizicul –  într-o narațiune coerentă, organică, de mare substanță. 

Într-o literatură în care jurnalul a fost adesea fie pretext pentru defulări personale, fie exercițiu de auto-admirație sau simplu registru de evenimente, Radu reușește să creeze o carte care este mai mult decât suma fragmentelor sale. Este o operă deopotrivă confesivă și analitică, un text în care sensibilitatea estetică și rigoarea morală se întâlnesc pentru a da naștere unui discurs tulburător prin autenticitatea lui. „Tata bea ca să uite, eu scriu ca să-mi amintesc,” notează într-un loc. Nu e vorba doar de un doliu personal, ci de un întreg proces de recuperare afectivă și intelectuală a unei traume, de o încercare de a pune ordine într-un univers haotic prin esența lui sau de a dezamorsa tensiunea dintre fragilitatea interioară și necesitatea construirii unui discurs ordonat despre lume. În altă parte mărturisește: „Când nu scriu, simt că mă evapor, că devin doar un contur de ceață”, demonstrând cât de organică și indisolubilă este legătura dintre existența sa cotidiană și nevoia de a o transforma în literatură. Jurnalul – o zonă de tranzit între real și literar, între biografic și simbolic, o formă de a transforma anxietatea în literatură și de a găsi în praful cotidianului urmele frumuseții.