O retorică intens senzorială, provocatoare, dezvăluind o existență ce pare mai mult să sângereze decât să strălucească, stă la baza poeziei din InfrasonoR (Editura Charmides, 2023). Poeziile Antoniei Ilie stilizează fragmente dintr-o lume a agoniei, a identității în criză, mizând pe forța impulsului primar, trecând cu lejeritate prin trăirile esențiale. 

Discursul oscilează între vitalitate/imprudență și dezabuzare, denunțând artificiul și disonanța realității. Există o înclinație naturală în a explora stările limită, cu imagini ca niște plonjări în valurile intimității, repudiind orice ar avea pretenția de sublim. Poemul care dă titlul volumului este un portret al sensibilității și inadecvării la o lume construită pe convenții și compromisuri: „very bad girl/ singură în bazin/ pipăi mozaicul și țevile/ o cârtiță somnoroasă/ prin apa cleioasă/ înainte de târâșul final/ în oglinda apei/ se holbează nebunia/ te țin prostește de mână/ (sicofanți de bulevard/ la ore grele de-amiază)/ mâna trece prin țesuturi/ pe partea fără soare/ vorbe săgeți prin pereți/ ajung la urechi străine/ greață pentru dragostea/ care ne rupe…”. O lume alienantă din care salvarea poate veni doar prin refugiul în propriul sine. Mozaicul, imagine urbană și artificială, amplifică ideea de spațiu dezumanizat care, paradoxal, poate oferi echilibrul de care ființa are nevoie. În poemul Ambulatoriu imagistica este intensificată prin unele imagini terifiante redând relația corpului cu durerea și dizolvarea lui în rutine fără sens: „lanțuri oxidate/ ard pielea până la os/ chimicale nume complicate/ mulți hidrogeni în compoziție/ puține resentimente/ înșir pe rafturi ruginite/ ochi scoși din orbite/ nu e loc lângă corpul meu/ joc al fetițelor refuzate/ nimic nu este special/ de la heavy mtl sângerează/ de la gătit se face pielea găină/ scap inelarul în supă/ și nimic nu e special/ corpul cadavru în ritm/ de blues cerul de rahat/ nu s-a schimbat de la 20 de ani/ păsările cântă dogit/ sufăr pentru o toamnă cu dinți stricați/ voci noi nu apar în peisaj”. Corpul este sinonim aici cu materia însăși, dispusă în multiple ipostaze ale durerii și ale ratării. O adevărată fenomenologie a spaimei că dincolo de suprafață e doar golul. O schimbare de perspectivă, deși proiectată pe fundalul acelorași obsesii se vede în texte precum In order to kill you, LingueE sau Pleasepleaseplease, ce aduc în prim-plan relația intimă, un ritual erotic amestec de voluptate, beție a simțurilor și anticipare a finalului implacabil. Dominantă este frica de după actul intim, semn al incertitudinii, teama de a nu găsi sensul nici aici. Cu toate acestea, încrederea în frumusețe există și joacă rol de refugiu. Reprezentarea lucrurilor este una concretă, brutală adeseori, însă nu lipsesc momentele de detensionare ca prilej de contemplație. 

Un fel de jurnal intim al dezolării, cu versuri mai sigure și mai credibile decât în Lingue E, prima parte a volumului, textele din Short smokeS arată o angajare lirică autentică, chiar dacă deseori mascată de o neutralitate a trăirii, de plasare a textului în zona emoției la modul general. Gesturile și decorurile adâncesc angoasa, dezechilibrul, radicalizându-se prin impulsuri autodistructive (Smoke3&Smoke35). Chiar dacă refuză intimitatea profundă, nevoia de a accesa „biologicul” e la fel de intensă cu nevoia de metafizic, deși ultima e subînțeleasă, nu formulată explicit: „nu schimba/ așternuturile/ nu șterge parchetul/ vreau pijamale/ îmbibate cu sex/ nu cu moarte” (Smoke11). Realitatea e un conglomerat de nesfârșite orori, de vinovății și acte ratate care întrețin un spectacol al deziluziei și depersonalizării, culminând, în Smoke30, cu imaginea unui NPC, o resemnare totală față de propria ființă pierdută în automatisme. 

  În ultima parte, intitulată „Eu fără”, unitatea discursivă este ruptă pe alocuri de texte aparținând, aparent, unor voci distincte. Să fie oare un demers experimental, o practicare a artificiului pe care îl denunță? Posibil orice. Ne aflăm pe un tărâm în care orice contur se poate confunda cu reflexia lui. Deși proiectul nu e atât de clar, niște chei de interpretare pot fi găsite în aceste secvențe de final, care par să anuleze, în special în ultimele poeme, radicalismele anterioare.

De la corporalitate înspre o abordare mai abstractă, în care „transparența” este un filtru prin care privim realitatea: „reacții chimice corpul meu/ îmi spune că ești aproape/ de ușa de la intrare/ o să mor într-o zi/ în mână cu trandafiri transparenți/ nu pot să scap de acest algoritm/ sunt într-o buclă continuă/ ochii fac mișcări oscilatorii în orbită/ sunt un câine transparent/ trec pe stradă n-am umbră/ mâinile tale nu ating nimic/ tot ce fac este să lase/ urme transparente/ pe corpul meu pe alt corp la fel/ de timorat și de sec/ cadavre transparente stau ascunse/ în subsolul tău sângele lor transparent/ se impregnează pe haine transparente/ pe șolduri pe vulvă pe buze/ cratere transparente așteaptă/ să fie umplute mi-ar plăcea/ să le umpli /cu degete care știu/ să atingă să pătrundă (Lumi transparente). Tensiunea e în continuare existentă, dar parcă mai volatilă. Poeta se concentrează mai cu seamă pe o captivitate emoțională, singurele evadări fiind dedublarea, recursul la alteritatea salvatoare sau tehnologie, ca în poeme precum Corazon sin cara, I’m the genius sau Prison break. Corpul se fragmentează printr-o disoluție a contururilor până la transparență, iar furia, ei bine, furia devine meditație și reconciliere, semne ale unei evoluții organice a celui care scrie, suferă, renaște.