Am citit cu foarte mare dificultate romanul De partea întunecată a fluviului (2024), publicat de Viorel Prodan la editura Litera, în cadrul colecției „Pantazi”. Afirmația de mai sus pare să aparțină unui nebun: este vorba de o carte scurtă, scrisă cu mare economie de mijloace literare, complet lipsită de artificii sau de „experimentalisme”, cu personaje puține și precis conturate: copiii Matei și Roxana, bătrânii meseriași (unchiul Luca și Nea Ginu), cele două doamne lovite de cancer, una moartă, alta aproape moartă (Corina și Camelia), vocea narativă (inginerul Anton) și milițianul Groza. Atât. În rest, personaje-decor: șeful, vânzătoarea, soldații în termen, securistul, țăranii, doctorița, colegul de birou, ăștia-s toți. Drama se joacă aproape ca pe-o scenă de teatru, între foarte puținele personaje cu nume, relief și destine. Ce destine? Tragice spre groaznice. În afară de Groza, plutonierul de miliție, la care am să mă-ntorc mai târziu, că merită.

Atunci, de unde dificultatea extraordinară a lecturii? Aici e greu de răspuns, chiar dacă răspunsul este simplu și direct. Cartea m-a aruncat direct în iad. În ce iad? În iadul pe care l-am trăit personal, în iadul care îmi trimite și acum coșmaruri nocturne, în iadul care a continuat să-mi ucidă prieteni și rude multă vreme după ce noi l-am ucis. Acest iad se numește comunismul târziu, mai cunoscut ca „ceaușism” în română și „zastoya” în rusă, acel comunism în care lipsea absolut totul și-n care se glorifica permanent conducătorul. Mi-este foarte greu să-mi amintesc de ceva ce n-am uitat niciodată, iar romanul lui Prodan exact asta m-a silit să fac: să-mi retrăiesc Anii Limacși. Îi numesc așa pentru c-așa mi-a venit, în urma lecturii. Nu numai că, la fel ca milioane de nefericiți, m-am târât și eu pe burtă, lăsând în urma mea bale de adulație („Ceaușescu și poporul!”), de frică să nu fiu strivit în orice clipă; dar, ca să supraviețuiesc, devenisem și eu, ca toți limacșii, otrăvitor. V-ați întrebat vreodată de ce francezii mănâncă melci (delicatesă!), dar nu și limacși? Păi, de aia. Că nu sunt comestibili. Evoluția i-a lipsit de cochilie și i-a umplut de toxine, de otrăvuri; nu-i mănâncă nimeni, dar, desigur, este o mare plăcere pentru cei mai mari ca ei să-i strivească sub talpa bocancului. 

Da, a fost iadul pe pământ. România anilor 1982-1989 devenise un coșmar neverosimil, în care totuși ne-am dus viețile cum am putut, mereu morți de frică, mereu gata să lepădăm orice fărâmă de omenie, demnitate sau rușine, pentru a supraviețui încă o zi, încă una și-ncă una, până când… până când ce? Încerc să-mi amintesc ce speram atunci. Nu-mi amintesc. Nu cred că nu mai speram nimic, dar nu-mi amintesc, pur și simplu. Tot ce-mi amintesc este răul pur, dur și fără lumină, apoi șoaptele despre Brașov, apoi cele despre Timișoara, și în sfârșit Revoluția.

Dar De partea întunecată a fluviului spune o altă poveste, chiar dacă are legătură cu Brașovul. Este vorba despre frontieriști, este una dintre zecile de mii de povești ale forțării frontierei. Ca să scapi din iad, spre Iugoslavia, puteai opta pentru frontiera terestră sau pentru cea fluvială. Radu Pavel Gheo și-a construit unul dintre cele mai bune romane (Noapte bună, copii!, 2010) folosindu-se de forțarea frontierei terestre, la fel cum a făcut și Bogdan Mureșanu în filmul Anul Nou care n-a fost (2024); Viorel Prodan își trimite personajele să încerce forțarea frontierei fluviale. Un bărbat, doi copii, o plută, noapte, ploaie, frig, gloanțele grănicerilor, vârtejurile Dunării, stânca Baba Caia, în față malul sârbesc, în spate România, sinistra, cumplita Românie, în care mamele celor doi copii mor de cancer. În spitalele înghețate bocnă, lipsite de absolut toate cele necesare actului medical.

Iar tremur. Am terminat de citit marți seară, acum e vineri și tot tremur. Nopțile astea am avut coșmaruri, a fost nevoie să dorm peste zi – de câte două ori – ca să pot funcționa. Îmi vine să mă duc peste autor și să-l iau de guler, să-l scutur și să-i zic: „Nu mai scrie, domnule, asemenea cărți! Altceva nu știi să scrii? Dă-mi o poveste contemporană, ceva cu jocuri video, cu tâmpenii AI, cu pornache galactic, cu vedete TV! Distrează-mă, fă-mă să râd!”. Dar nu mă duc nicăieri. Sunt în rai.

Da, da. Sunt în rai, trăiesc în rai, am parte de rai, în cel mai propriu sens al cuvântului. Știți de unde știu? Mă uit în frigider. Mă uit la temperatura din apartament. Mă uit la hainele fetiței mele. Mă uit la pozele din concediu. Mă miros după ce fac un duș. Îmi trec degetele peste pielea obrazului, bine bărbierită. Privesc reclamele complet imbecile de la televizor. Ascult motoarele marilor avioane de pasageri, care vin și pleacă din și spre oriunde, de aici de pe Zaventem. Dar poate că toate astea m-ar putea înșela, poate că – totuși! – nu-s în rai! Atunci mă duc la sertar, îmi scot pașaportul și-l parcurg, filă cu filă. Nu, nu mă înșel. Sunt în rai. 

Dar tu, Groza, tu ești acum în iad. Nu simt nici cea mai mică milă față de tine, milițianule. Compasiune, empatie, zi-i cum vrei – nu, nimic, zero, niente. Vreau ca viața ta să fie cât mai lungă. Să suferi, Groza, să te chinui, să simți otrava cum îți dizolvă mintea, sufletul și carnea, zi de zi și clipă de clipă. Ești singur, Groza, ești pensionar, copiii ți-au plecat departe: fie te-au renegat și muncesc aici, pe vreun șantier din Belgia, fie au murit de alcoolism, blestemând Revoluția. Ai rămas tu, cu amintirile tale, cu pulanul tău de cauciuc sintetic, îmbătrînit și el ca tine. Îl mai iei în mână din când în când, îl mângâi cu mâinile tale tremurătoare și-l privești duios cu ochii umezi: ehe, câtă bătaie ați dat voi doi cândva! Cum îi făceați să urle de durere pe dușmanii poporului! Cum cerșeau ei îndurare, cum țipau că nu mai fac, cum leșinau la interogatorii! Ce vremuri, tovarășe plutonier… ce vremuri! Le scoteați voi libertatea din cap, nu-i așa? Își doreau să nu se fi născut, când intrau pe mâinile voastre! Libertate le trebuia lor? Lasă, că libertate le dădeați voi, de nu le mai trebuia nimic! Și după anchetă, pușcăria. Reeducarea! Cine era cuminte scăpa mai repede și avea voie să devină informator, să servească și el Patria, în felul lui. 

Agață pulanul la loc în cui, Groza, și ascultă la mine: ai pierdut. Anton a câștigat, frontieriștii au câștigat. Ești în iad, Groza. Știu, ai și tu o luminiță: speri să vină rușii, să fie iar comunism, să te răfuiești tu cu ăștia, odată pentru totdeauna. Eu nu mă bag, doar te-nvăț de bine: grăbește-te. Timpul nu mai e de partea ta, tovarășe.