După 7 ani de la gustul cireșelor (Charmides, 2018) – perioadă în care a publicat două cărți de proză –, Ștefan Manasia revine cu volumul de poezie Sursele obscure (Casa de Editură Max Blecher, 2024). Continuă acea formă poetică pe care o cunoaștem în poezia lui încă din Amazon și alte poeme (2003) – ca la toți congenerii săi, maturizată, saturată –, dar acum parcă aduce fermenți noi. 

Poezia lui se distinge de direcția mainstream practicată de douămiiști. Nu se rezumă doar la tematica foarte bogată – unde avem de a face cu un autobiografism constant, dar camuflat, poezie socială și cărturărească –, ci tocmai prin limbajul foarte divers, foarte diferit, care contrastează: de la neologisme la cuvinte tehnice din antropologie sau termeni din biologie. Firește, limbajul trebuie înțeles à la fois ironic & sincer.

Pentru Manasia – de o bună bucată de vreme deja –, poezia nu descrie doar configurația socială din cartierele orașelor din România, plină de vicii, inegalități și greutăți, ci își lărgește granițele, iată, vorbește de drama din mediile exotice, iar aceste depășiri ale granițelor, asociate cu cele din limbaj,  trimit, cum vom vedea,  la canoane noi de viziune literară: „dacă în ochii băiețelului sirian / se clatină Mediterana cînd spune / « Vreau să-mi dau în judecată / părinții pentru că m-au născut? »” („Cheratină”, p. 27). Iar această empatie rămâne o constantă în poeme: „uite-i cum expulzează un băiețel / cu stima de sine / anihiliată direct pe nava / pe care o va trimite / înspre Centura Kuipăr / Elon Musk” („Another one bites the dust”, p. 45).

Ciclul Terraformare e o cheie de a înțelege volumul. Avem și revoltă în autobiografism („pulverizează tom ford / peste jugulară / ascultă Ian Brown”, p. 11), și neîncredere în umanitate („a fost atît de îngrozitor / încît n-am să povestesc”, p. 13). Lumea culturală – cu care se identifică – îl ajută, îl salvează de această realitate violentă: „cît de greu ți-ar fi / să rămâi singur / patru luni un an / (…) la fel i-a fost lui Bergman / autoexilul pe insula Fårö” („Terraformare 6”, p. 16). Poetul prin experiența acumulată, prin vocația  pe care și-o asumă, are aici sub picioare pământ tare.  Avem constant referințe la savanți (Alain Turing), la filme (Idi i smotri), la poeți (Ion Stratan), prozatori (Borges), muzicieni (Itzhak Perlman), regizori (Pasolini) și pictori (Brauner). Realitatea cotidiană devine un labirint în care firul roșu e oferit de cultură. Mediul difuz al postmodernității, cu substanța lui atât vlăguită, după atâtea încercări, mai constituie o soluție. O soluție ușor ironizată.   

Pe lângă referințele intelectuale, momentele de liniște și de speranță sunt datorate relației om-natură: „Din oglindă bonobo, acum, în sfârșit, mi-a zîmbit” („Autoportret cu langustă”, p. 32). De altfel, natura ne oferă prospețimi, schițând noi orizonturi descriptive: „Ce teritoriu vast, ce sălbăticie stăpînesc coțofenele! / Ornitoptere de ultimă generație, supraveghează / Stepa pudrată cu nea. Cîndva au patrolat permafrostul, / Crînguri de mesteceni pitici și răchite, totemuri, / Mastodonți și mamuți. Ce atent caligrafiază / Coțofenele în zbor, printre coline pudrate / Și iarna nu le atinge”, „Omul din Atlantis”, p. 63.

Manasia are ochi de antropolog. De antropolog-poet. Care se interesează, precum Claude Lévi-Strauss, de o umanitate uitată de noi, sau chiar ca Bruno Latour trecând dincolo de paradigma oferită de Antropocen. Dar ce ar fi putut stârni această curiozitate? Poate o sufocare a societății industriale („Spălătoria dezafcetată, pe Clinicilor. Acum 20 de ani dădeau pe aici / studenți greci și arabi.”, „Conflictul iminent”, p. 52 sau „Gulagul cu lumpeni, magnați, gunoaie și cîini / Nu-i interesează deloc pe severii Stăpîni!”, „Impactologul povestește”, p. 54), sau chiar deziluzia umanității („Caută ceasul cu abur, grădina, / o escortă turcoaz, ospătari-androizi. Nimic despre / mașini de război hitleriste, despre Bătălia Atlanticului”). De aceea, el poate fi citit în oglindă cu „barbarii” savanți, ca Lévi-Strauss, care spune  că „omenirea ocupă pământul acesta doar cu titlu provizoriu și această scurtă trecere nu-i dă nici un drept să pricinuiască pagube iremediabile într-un univers care exista dinaintea ei și va continua și după ea, atunci poate vom avea o mică șansă ca sumbrele perspective (…) să nu fie făgăduite generațiilor viitoare (Cealaltă față a Lunii). E o provocare la acest ecosistem, încă strâmt, al post-umanismului.  

Ca la alți douămiiști, printre care Dan Coman – care dedicase temei un întreg volum, Dicționarul Mara, concepție ce trimite ironic la livrescul de tip savant și bonom –, Ștefan Manasia preia din dialogurile cu fiica sa acea candoare ce poate dinamita locuri comune ale maturilor, o maturitate rea a lumii de azi: „« Crezi că pisicile o să vină doarmă la noapte aici? » / « Sigur că vin » / « De ce? » / « Pentru că pisicile moooor de curiozitate, așa că nici nu plecăm noi bine  / și ele or să vină să inspecteze palatul » / « Of, dac-am putea rămîne ascunși aiiici, să le vedeeem… » / Am urcat în apartament fericiți. Pe urmă a plecat la mama ei.” (p. 25). Surprindem la el mereu încercări de-a lărgi formula poetică, cea a minimalismului confesiv douămiist. 

Sunt de neocolit descrierile inegalităților sociale, urmată de o critică implicită a funcționării istovitoare a neoliberalismului, cu al său „productivism” visceral, idei ce hrănesc și formatează  imagini de un estetism minimal, inedit: „« Da, dac-aș scăpa de tricoul de FLANCO, / Adică nu de tricou… » / « De salariul de FLANCO, hehehe » / (…) Adaugă patru zerouri la tot: sărăcia nu-i mușcă atît de hain.” („Marea schemă”, p. 47). Mai avem când și când reveniri la personajul feminin, care oferă relief poemelor: „Mi-amintesc, o chema Anca. (…) Șade pe taburet, își proiectează peste balustradă picioarele lungi. (…) Nu știu dacă era fumătoare. / Nu-mi amintesc dacă purta ochelari. / Păr castaniu pe umeri, / machiajul ușor, / gesturi fragile comune ființelor lungi.” („Studiind cosmosul care ne-a produs”, p. 33). Prezența feminină poate fi zărită și implicit prin referința la amintirea anumitor gesturi: „Ce să scriu despre tine, / Crocus flavus [brândușă galbenă] / Mai apetisantă decît budinca de vanilie / Pe care mîinile ei mi-o aduceau altădată?” („Zen”, p. 66). Acest personaj poate oricând submina determinismul liniștitor al agoniei lucrurilor ce nu se văd din realul acelui sistem, pe care poetul mereu îl vizează. 

Formele fixe decantează o ironie implicită, în spatele căreia se ascunde o ușoară tandrețe: „Cînd vede lotuși / Ea declanșează extaz. Tace, zîmbește” sau „În craniul meu / Se topește inima / Annei Magnani” („Haikuuri”, p. 59). Se mai strecoară câteva sonete shakespeariene imperfecte ce mimează un discurs complex și sumbru: „Eu sînt singură, tu ești acolo, / Nu îmi dai nici un call. / Obosit, îți scriu ca puștoaicele / În româna de mall. (…) Cînd revii, uit să fumez / Și visez să-ți fac patru copii; / Mă-mpingi în perete. Întrebi: / « Ce mai faci, Annabel Lee? » // Astăzi nici telepatic nu-mi mai dai nici un call. / (Supraviețuiește o vreme româna de mall)” („Româna de mall”, p. 46). Un ritm cu multe rupturi, la care dacă asociem melosul pigmentat cu atâtea tonuri, dau o poezie reînvigorată ce poate produce alte deschideri. 

Iar întoarcerea la natură și la umanitate, printr-un livresc multietajat, vâscos ca mierea, și plăcut încă de la prima încercare, poate fi o cale.