Sub îngrijirea poetului Nicolae Coande și cu aportul scriitoarei Doina Pologea- Berceanu se publică poemele scrise de Patrel Berceanu (1951-2006) în cei 31 de ani de carieră poetică: Opera vieții mele (Editura Muzeul Literaturii Române, 2025). Este vorba, așa cum precizează Nicolae Coande în prefață („Argument pentru planeta poetului”), despre aducerea la un loc a celor patru volume de versuri publicate în timpul vieții (Sentimentul baricadei, 1976; Poeme în mărime naturală, 1983; Întâmplarea cea mare, 1984; Lacrimi civile, 1991), a ciclului de poeme „Joc secund” (apărut în antologia Planetă de poet din 2003), alături de poeme postume publicate de soția poetului (Doina Pologea-Berceanu) în volumul postum șase feluri de frică, șapte feluri de curaj (2019). În plus, la final, după o comprehensivă și incitantă postfață a lui Nicolae Coande („Patrel Berceanu – continua despărțire de lume”) sunt adunate la un loc în mod benefic elemente de receptare critică a poetului născut în orașul Băilești (cronici integrale, fragmente, portrete amicale).
Cu alte cuvinte, avem în față întreaga operă poetică a lui Patrel Berceanu. De aici poate porni munca hermeneutică și axiologică a istoriei literare, căci în mod cert Patrel Berceanu are un loc în istoria poeziei: prin curbele interioare ale liricii sale derivate din existența curentă, prin centrele de atenție poetică aduse în discursul liric și pe alocuri prin înnoirile de limbaj poetic.
Patrel Berceanu a trăit cu sentimente lucide, cu fervoare vremurile vieții sale. A fost angajat în propria existență ca într-o luptă pentru zile și nopți. S-a zbătut pe baricada dintre lumină și întuneric. Ceea ce electrizează întreaga sa creație poetică este un curent care luptă împotriva îngrădirilor, a unor obstacole. Emoția liricii sale vine în mare parte din efortul de a fi pe baricadă și a rămâne în echilibru pentru conservare. Versurile sale afirmă constant că pentru poet cel mai important lucru în viață este chiar viața. Nu a luptat împotriva cuiva anume, dacă nu personalizăm prostia și lipsa de caracter a unor contemporani (vezi pamfletul Trepădușul literar, republicat în volumul de schițe și povestiri, Pa! Ne vedem în Europa, Ed. Revers, 2025). Baricadele sale au fost pentru propria existență, pentru apărarea propriei interiorități, pentru păstrarea formulei sale existențiale: „Când un poem de-al tău se face/ grindă de oțel într-o mână pentru ca/ sudoarea muncii să nu poată/ fi atinsă de moarte –/ aceasta înseamnă să cânți de pe partea / cu care baricada se lasă/ bătută de soare” (cînd un poem, p. 41); „Cum mai e iarba/ pe la voi tot așa/ grasă/ un colț de baricadă împrăștiindu-se/ în așchii” (Scrisoare de pe baricadă”, p. 191).
Baricada nu protejează doar universul interior, ea protejează întregul univers: „primăvara și iarna nu-mi sunt la fel/ de egale/ cu o singură floare/ eu nu pot spera mare lucru/ recunosc/ dar eu sunt aici/ pentru că între atâtea zăpezi necruțătoare/ spuneți și voi/ o floare/ are nevoie/ de o baricadă vie” (eu îmi iubesc speranțele, p. 23). „Baricada, precizează Patrel Berceanu într-un interviu din 1975, apără întreg universul în fragilitatea lui” – Al. Cistelecan (Opera vieții mele, p. 284).
De acest centrul de atenție definitoriu pentru Patrel Berceanu, cel al baricadei, se leagă al doilea centru de atenție major: lumina salvatoare. Aceasta poate veni de Sus, poate veni de la oameni sau poate veni din interior. Lumina înseamnă salvare, adică speranță, iertare și recunoștință. Cel care în situația poetică apără universul și se apără prin baricadă pe sine, acel eu liric crede în salvare și mizează pe ea.
Am spune că există două feluri de poeți: poeți luminoși și poeți întunecați. Poate că în spațiul realului ar fi la fel și cu ființele mundane. În orice caz, cu poeții așa trebuie să fie: cei luminoși trăiesc situația poetică ce declanșează discursul liric ca și cum ar exista o salvare.
În mod specific, la Patrel Berceanu nu se poate tranșa între unde începe credința luminoasă în valoarea vieții și unde se sfârșește poezia. Nu este vorba despre niște metaforice vase comunicante, ci despre o simbioză. Când scrie, Patrel Berceanu nu se inspiră din simpla lumină a vieții sau din credință, ci trăiește această iluminare în registru poetic și poietic: „Nu-s făcut să/ fiu ascet. Nici slăbiciuni grozave nu/ am. Poate sunt exact cum e mai rău,/ nu prea aș avea ce căuta într-un roman/ de-al lui Dostoievski./ Mie îmi place/ să sporovăiesc cu speranțele mele” (De pe linia orizontului, p. 166).
Speranța este începutul salvării: „așteptăm unde/ speranța-i mai scumpă și iarba mai mică” (Veșmânt, p. 45); „eu sper că steaua mea știe ce face/ acolo unde va fi fiind/ ea crede că fac bine acolo/ unde voi fi fiind/ sper că cerul n-are fundături/ în asta văd speranța mea” (Viziuni, proverbe, speranțe, p. 108); „Dacă speranța n-ar avea ceva/ din nebunia candorii/ cine-ar mai coborî în galeriile vremii/ să vindece norii?” (Cum să astupi o zare?, p. 61); „în drumul spre noi mărul nu se-ntâlni/ cu floarea – o fragedă durere/ ne ținu treji – atât de vie ne fu/ speranța” („Speranța vie”, p. 84).
Uneori formula existențială a autorului a se află în deplină consonanță cu mersul gândirii producătoare a eului liric. Acesta este cazul lui Patrel Berceanu. A trăit în numele unui ideal departe de a fi infectat de meschin și imediat, iar aceasta se vede în inventarea și iradiația sentimentului baricadei. Am văzut la el credința luminoasă plină de speranță în biruința salutară a binelui, a frumosului, a adevărului. Poezia sa a prins prin inducție ideea poetică a permanentei posibilități de salvare.
Acest volum tipărit în condiții grafice și de acribie critică de excepție este un monument literar care justifică un monument propriu-zis pentru Patrel Berceanu, un poet care a visat la Dunăre și a evoluat pe scena adevăratei poezii.
