La mijlocul lunii martie, am petrecut un weekend prelungit la Teatrul de Stat Constanța, unde m-am pus la punct cu trei dintre spectacolele foarte lăudate din stagiunea curentă: A douăsprezecea noapte în regia lui Andrei Șerban, Incendii în regia lui Alexandru Mâzgăreanu și o premieră recentă (nu cea mai recentă, adică Teatrul Lúcido la Malul Infinitului în regia lui Radu Afrim, TSC se mișcă foarte repede), O insulă, un spectacol muzical creat de Ada Milea după texte de Gellu Naum. 

Înainte să mă arunc în acest malaxor teatral, am băut o cafea cu Mirela Pană, actriță nominalizată la Premiul Uniter la categoria Cel mai bun rol secundar pentru rolul Nawal din Incendii. Mi-a povestit despre începuturile în teatru, despre încredere și stimă de sine, dar și despre nesiguranță și teama de eșec, despre complexitatea vieții de scenă și a vieții de familie și despre firescul cu care primește veștile mari, cum e și cea a nominalizării Uniter. Ne-am amintit și de nume importante ale baletului românesc, despre oameni mari pe care i-am cunoscut și eu când eram foarte mică, iar asta m-a emoționat peste măsură. 

Îi mulțumesc pentru discuția deschisă, care s-a încheiat prematur din cauza gongului. Nu am mai apucat să vorbim despre Maria Tănase (regia Carmen-Lidia Vidu) sau Casa Bernardei Alba (regia Diana Mititelu), pe care ea îl descrie sugestiv „un spectacol feminin, dar feminist” și mi-ar fi plăcut să dezvoltăm.

Mulțumesc încă o dată, Mirela, pentru că mi-ai reamintit de ce mă simt atât de bine în teatru!

Mirela, ne aflăm la începutul unui weekend foarte ofertant pe care ni-l oferă Teatrul de Stat Constanța, cu trei spectacole diferite programate în lanț, azi A douăsprezecea noapte în regia lui Andrei Șerban, mâine Incendii în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, unde faci rolul care ți-a adus nominalizarea UNITER de anul acesta, iar poimâine, o premieră recentă TSC, O insulă în regia Adei Milea. Risc să cad în capcană și să-ți propun să începem cu Incendii, dacă tot s-a pus lupa pe el…

Nu e nicio capcană, e un subiect fierbinte. Weekendurile de genul ăsta la noi, adică la Teatrul de Stat Constanța, sunt frecvente; da, sunt spectacole în cascadă, foarte diferite: genuri diferite, abordări diferite, regizori diferiți. E un mozaic foarte frumos și puzzle-ul se construiește superb la Teatrul de Stat. Eu nu sunt în distribuția spectacolului A douăsprezecea noapte, dar în Incendii, în regia lui Alexandru Măzgăreanu, o joc pe Nawal, personajul principal și rolul pentru care eu sunt nominalizată la cel mai bun rol secundar în cadrul Galei Uniter. Este secundar pentru că rolul este împărțit în trei: Nawal în tinerețe, Nawal la maturitate și Nawal la bătrânețe. Suntem o tripletă foarte, foarte, foarte frumoasă! Tinerețea este Ecaterina Lupu, maturitatea sunt eu și bătrânețea este Nina Udrescu. Fiecare etapă din viața lui Nawal este spectaculoasă, asta cred că a fost găselnița lui Mâzgăreanu, pentru că suntem pe un nivel de frecvență toate trei: și actoricesc, și de temperament, și de caracter, și de mai multe. Ceea ce aduce Ecaterina, continui eu și apoi stinge Nina. Tinerețea ei este dureroasă și este o replică acolo care pe mine m-a marcat „copilăria e un cutit înfipt în gâtlej, e foarte greu de scos”. Maturitatea înseamnă trauma vieții și anume lagăr, război, viol, traumă, durere, pierderea copiilor, o naștere nedorită, căutarea fiului care i-a fost luat, fiul care devine tatăl copiilor ei, bla, bla, bla, nu-ți povestesc chiar tot pentru că trebuie să vezi spectacolul. Această maturitate și acest personaj pe care îl interpretez cere foarte, foarte mult interior. Este un spectacol foarte greu, un spectacol în care convenția este primordială și după ce ai să-l vezi, ai să înțelegi de ce spun asta. Sunt situații filmice (Piesa Incendii a lui Wajdi Mouawad a fost ecranizată în 2010 de regizorul Denis Villeneuve).

Nominalizarea, normal, e un moment de mare bucurie, cu toate că e un moment pe care nu l-am proiectat așa. Nu m-am gândit să muncesc având ca scop vreo nominalizare sau vreun premiu la Uniter. Nu ăsta era Everestul meu. Eu mă proiectam într-un alt Everest, un drum cinstit, de-a lungul căruia să mă folosesc de toate tehnicile ca să pot ajunge în vârf. Acum probabil că sunt pe la cota 2000. Mai am până la 8000, dar asta înseamnă că nu mă las doborâtă, nici de vârstă, nici de oboseală. Dimpotrivă, mă simt o veșnică studentă, un om dispus să învețe în fiecare zi, de la fiecare regizor, de la fiecare proiect în parte.

Am lucrat împreună cu Mâzgăreanu în decodificarea acestui text și acestor situații. Evident că am avut și eu aportul meu, însă nu m-am așteptat să primesc nominalizare pentru Nawal, nu pentru că n-am știut ce fac acolo, ci pentru că nu am considerat că este o partitură care impresionează. Fac o treabă bună, dar nu m-am gândit la o nominalizare. Faptul că ea a venit înseamnă că spectatorii au văzut ceva, juriul a văzut altceva (și probabil a văzut ceea ce trebuia să vadă, habar nu am). Asta este Nawal a mea. Mi-este greu să joc spectacolul ăsta, pentru că este foarte greu, foarte greu. Povestea este foarte dureroasă și, fără să vrei, de la lectură am avut inima strânsă toată distribuția. Trebuie să spun că textul este foarte bine scris! Este inuman ce se întâmplă acolo. Este inuman pentru că se raportează la un fapt real din viața unei femei. Nu știm dacă povestea chiar a existat, dar războiul din Liban există, a existat în forma asta pe care o prezintă autorul și e foarte greu de dus. În schimb, știu că se termină într-un anumit fel și chiar în pasajul sau pe tronsonul pe care îl joc eu, așa cum la început ea spune „copilăria e un cuțit înfipt în gâtlej”, Nawal a mea spune „nimic nu e mai frumos decât să fim împreună”. Și cred că fiecare mesaj al acestui personaj spune despre faptul că oricât de multă durere, nedreptate, crimă, dezastru uman ar exista, întotdeauna, printr-o raportare la ceea ce este bun, frumos și generos poți să reușești să treci peste orice nenorocire, chiar purtând cu tine durerea toată viața, dar poți. Asta este Nawal.

Despre Insulă, ce să spun, e un spectacol marca Ada Milea, dar puțin mai diferit față de cele pe care le-a mai făcut chiar plecând de la textele lui Naum. E ceva extrem de viu, de colorat, de complex, îmbină actoria cu muzica. Este un gen de musical pe care Ada Milea l-a creat, de-aia eu spun că frizează cu genialitatea de multe ori. Dezlegarea textului este minunată, te face să înțelegi povestea foarte repede chiar dacă e în versuri, fără să-ți pui problematici, ci doar să zâmbești. Interpretez o străbunică, străbunica lui Robinson și bunica lui Randolph. Spunem mai altfel povestea lui Robinson de pe insula pustie, unde nu știm dacă toate acele lucruri au existat doar în mintea lui sau chiar le-a văzut, apar membri ai familiei, dispar, nu mai știm cine cu cine și de ce și este foarte, foarte energic.

Colegii mei fac performanță, cu toții suntem extrem de bucuroși când jucăm spectacolul ăsta. Pe mine mă atinge mai mult, că mie-mi place să cânt și atunci e genul ăla de spectacol în care, după ce ai dat premiera, când vine rândul să-l joci de nenumărate ori până se epuizează, nu ai frica sau teama unor lucruri nerezolvate cu care tu ai rămas și pe care le porți până dispare spectacolul sau aștepți să vină acel miracol în care tu să zici gata, l-am găsit definitiv și nu mai am nicio îndoială. Eh, mie-mi plac foarte mult regizorii sau creatorii care vin și lasă spectacole în care actorul să spună „am spectacolul ăla, ce bine, mă duc să joc, sunt foarte fericit”. Pentru că sunt și spectacole în care spui „of, am acolo chestia aia care mă frământă”. Eh, Ada lasă spectacole în care oamenii sunt fericiți, actorii sunt fericiți că trebuie să re și re și re și rejoace. 

Mi-ai ridicat mingea la fileu cu faptul că nu te-ai așteptat să fii nominalizată pentru Nawal. Eu voiam să te întreb dacă crezi că rolul care ți-a adus nominalizarea Uniter e cel mai bun rol al tău? 

Poate în seara în care a venit juriul de selecție am strălucit eu, nu știu…

Ai avut roluri bune ca performanță actoricească, dar care (evident, din punctul tău de vedere) nu au primit vizibilitatea pe care, poate, o meritau?

Eu știu că mă păștea puțin așa chestia asta cu Uniterul pentru că mai fusesem în discuție în anii trecuți pentru alte roluri. Mie-mi pare rău de un rol pe care eu l-am făcut bine și s-a confirmat că l-am făcut bine și mi-era foarte drag. Dar acolo cred că a fost o conjunctură legată de spectacol în sine, nu că a fost spectacolul prost, ci că nu s-a văzut sau n-a fost în discuție pentru Uniter ca producție în sine. E vorba despre Billy Șchiopul în regia lui Vlad Massaci. De altfel, pentru rolul Eileen din acel spectacol, eu am luat premiul pentru Cel mai bun rol secundar la Festivalul de Teatru de la Galați. Vezi, tot pentru rol secundar, se dovedește că eu sunt bună pe astea secundare. Habar n-am!

Din păcate, destinul spectacolului nu a fost unul ideal, s-a stins repede, a venit pandemia, nu am mai putut juca și nici nu s-a mai reluat și atunci el a rămas cumva nefinalizat, adică neconsumat. Acum, da, pentru fiecare rol te gândești să fii validat, nu neapărat să câștigi un premiu. Premiile sunt excelente, sunt minunate. Creează clipa aia în care te simți altfel, te simți fericit. Te bucuri, lumea spune, da, bravo, excelent! Dar n-am vânat chestia asta cu premiile niciodată. Prefer să fiu cinstită cu drumul meu. Și de fiecare dată, dacă n-a fost o validare din partea unui juriu, să zicem, a fost o validare din partea spectatorilor, a oamenilor de teatru, a celor care veneau să vadă spectacole. Pentru mine și ăsta e un premiu, o recunoaștere. În fond, știi, noi vorbim foarte mult despre noi, despre breasla noastră, despre premiile noastre, dar noi, în fond, pentru ce facem toate lucrurile astea? Ca la americani, scoți filmul, ok, ia Oscarul. Dar trebuie să aibă încasări, nu? Trebuie să vină lumea și să se bată, ok. Evident că se crește cota după ce filmul a luat. Evident că și mie probabil că o să-mi crească cota după nominalizare. Nici nu mă gândesc la premiu.

Lumea devine interesată, ia să vedem ce a vrut să spună fata asta, de ce au luat-o în considerare, de ce a meritat ea nominalizarea. Stârnește curiozitatea, cred că ăsta e cel mai bun lucru, că stârnește curiozitatea și devine o chestie de marketing. Mă fac mai cunoscută, mi se rostește numele mai des. Sunt oameni care poate caută, sunt regizori care probabil vor veni la Constanța și o să spună că sunt interesați să lucreze cu mine sau să mă vadă. E mai mult decât un premiu. 

Da, aduce cu sine o groază de oportunități. 

Da, da, da. Premiul, în fine… ai o statuetă, ai zâmbit frumos, faci un discurs mai mult sau mai puțin ok, de multe ori prost că asta e, nu pentru că sunt actorii proști, Doamne ferește, ci pentru că sunt emoțiile extraordinar de mari.

E un moment intens. 

Da, și te manifești. Mi-aduc aminte că am luat odată un premiu nu mai știu pentru ce, eram tânără. Eu am luat destul de multe premii, nu internaționale sau, nu știu, cele mai mari premii din pleiadă, știi, dar mi-aduc aminte că eram tânără și a fost neașteptat, am luat premiul pentru cea mai bună dansatoare într-un festival al teatrelor de revistă. Și președintele juriului era Ion Tugearu, el semna diploma aceea și în momentul în care mi-au strigat numele, eram în sală, știu că m-am urcat pe scaune și am sărit 3-4 scaune și m-am dus să-mi iau premiul, adică un comportament din ăsta infantil, știi? Dar a fost fix ce am simțit. De multe ori trebuie să te mai controlezi… Simți, simți, dar dacă simți să-i dai unuia un pumn în gură, totuși ai un control, un autocontrol. Și mi-aduc aminte că n-am știut să mă manifest. După care, la câteva luni, nu mai știu, filmul La vita è bella obține Premiul pentru Cel mai bun film străin și încă ceva, nu mai știu. O distincție de-asta mare. Și regizorul când e strigat, nu știu dacă-ți aduci aminte, dar omul ăla s-a urcat pe oameni, i-a dat la o parte, i-a călărit, adică a fost așa… e adevărat, păstrăm proporțiile, nu mă pot compara cu respectivul, era și italiano vero, ia uite, am un lapsus…

Roberto Benigni, mor! Chiar i-a călărit pe ăia pe-acolo, absolut genial! (râd)

Exact așa, ferească Dumnezeu! Și am zis, bă, dacă omul ăla și-a permis, eu aici, la mine, la oraș, nu mă știe nimeni, asta e, am făcut prostia. Oricum și aici s-au șocat niște domni și doamne, ce dracu’, asta nu e sănătoasă! Ei, asta spun că premiile fac bine, validează, onorează, că nu le primești așa, la colț de stradă. Nu e o diplomă de mâncat gogoși, câte gogoși ai mâncat, știi? Dar, cred că cel mai important lucru este că în momentul acela tu te faci mai cunoscut, tu îți ridici un pic ștacheta și oamenii te caută, spectatorii te caută, se creează o forfotă în jurul tău. 

Știu că nu-ți prea place să vorbești despre trecut, dar având în vedere că am făcut deja interviul cu Ștefan (Ștefan Mihai este nominalizat anul acesta la categoria Cel mai bun rol secundar pentru rolul bufonului Feste din A douăsprezecea noapte), care e un actor nou în trupa TSC…

Ei hai, deja nu mai e nici el așa nou! (râde)

Corect, dar tu faci parte din trupa „veche”, ca să zic așa. Și știu că ai fost actrița Teatrului Fantasio, unde ai făcut teatru de revistă. Hai să o luăm puțin de acolo. 

Bă, da’ ce plăcere aveți să dezgropați morții!

Da, știu, dar imediat ajung în prezent și te întreb și de noua generație de studenți, pentru că vreau să vorbim și despre faptul că tu predai, am croșetat eu ceva aici, o să vezi!

Nu, să mă înțelegi, nu mi-este rușine cu nicio faptă din trecutul meu și n-am niciun fel de corset pentru că vorbesc despre asta. Dar eu sunt… de la Jung am învățat chestia asta, nu te mai întoarce în trecut. Stai în prezent și uită-te spre viitor, dar nici foarte departe spre viitor, că te stresezi. Dacă mă întorc, chiar și jumătate de cap dacă întorc spre trecutul meu, intru în depresie.

Și cum aflu eu de unde vocea asta splendidă cu care ai luat Premiul de popularitate la Festivalul Mamaia în 1998? 

Hai să-ți spun așa, eu n-am vrut să mă fac actriță, ca să înțelegi. Eu am dat la Filosofie-Istorie la Cluj, la Babeș. Am terminat filologie-istorie și spre asta mă proiectam. Eram o ființă fragilă, timidă, nu-mi doream să fiu văzută. În schimb, sora mea, care e extrem de inteligentă, de talentată și… e un spectacol, a descoperit de când eram noi mici că eu am niște valențe. Ea (Iulia Pană) e poetă, scriitoare, profesor multimedia, face o grămadă de lucruri și e un om extrem de creativ și de deschis, un om de cultură. Mereu îmi spunea „cânți superb, ai o voce superbă”. Nu conștientizam lucrul ăsta, dar cântam cu bucurie și cu ușurință. Al doilea lucru pe care mi l-a spus, „tu ai ceva care emoționează atunci când vorbești sau chiar și când minți”. Vorbim de copilăria mea și de relația dintre surori. Eram foarte convingătoare. „Când minți, ești foarte convingătoare. Mama mă bate pe mine din cauza ta pentru că minciuna ta a fost cumpărată. Eu i-am spus adevărul și nu m-a crezut. Dar pe tine, în minciuna ta, te-a crezut. Deci ești convingătoare. Emoționezi. Întotdeauna când tu cânți, lumea plânge” și lucrurile alea erau dovedite. Tata mă punea să cânt romanțe urcată pe un scaun la petrecerile de familie. Avea el un cântec, Ciobănaș cu 300 de oi și când cântam cântecul ăsta toată masa aia de 10-15 persoane plângea. De ce? Eu nu făceam nimic altceva decât să cânt. Probabil că ce transmitea glasul meu avea o putere, o emoție. N-am luat în seamă ce mi-a spus sora mea și mi-am văzut de drumul meu de om care termină filologie si vrea să devină profesoară de filosofie-istorie, marcată fiind de profesorul meu de filosofie, domnul Păcuraru, și de profesorul meu de istorie, domnul Trancă.

Evident că destinul face să nu ajung acolo, adică să nu intru și sora mea să-mi spună dai la teatru — ea dând de trei ori la teatru și neintrând, deci visul ei neîmplinit. Și atunci am spus nu. Și am fost cumva agresată fizic. Adică mi s-au ars niște palme ca să fac ca ea. Lucru care iată, după 30 și ceva de ani mă face să-i mulțumesc în fiecare zi. 

A fost vizionar.

Nu știu dacă a fost vizionară. Dar a știut că e bine să fac asta. Că asta mie îmi face bine și o să facă bine tuturor. Adică profesia asta sau vocația asta nu e numai despre tine. Este mai ales despre ceilalți. Așa că m-am apucat. M-a aruncat într-un concurs pentru care nu eram pregătită. Evident că am picat, după care m-a trimis la un profesor de canto și am început să studiez. Nu mai eram un copil, aveam 18 ani jumate, spre 19. Dar eram în derivă. 1990, după revoluție, nu știai nimic: ce urmează, ce se întâmplă, toată lumea vrea să se reinventeze, Turcia, Bulgaria și era așa o mixtură de nimic și de tot și nimeni nu știa. Și atunci, în culoarul ăsta de nimic nu se întâmplă și totuși e ceva, ne reinventăm. Și am acceptat povestea și m-am dus la canto. A început să-mi placă teribil de mult pentru că aveam un profesor care m-a învățat tehnică vocală foarte sănătoasă. Descopeream în mine adevărul ăla la care probabil s-a referit sora mea și pe care îl confirmau și ceilalți și am început să cânt ca la carte, adică să cant ca o solistă de muzică pop cu un ambitus destul de mare. Profesorul acela a văzut niște lucruri, m-a pregătit și a zis, măi, totuși du-te și dă concurs la Fantasio, poate intri solistă. N-am vrut, eram altă conformație, adică structura mea era totuși de filologie, pentru mine Fantasio era foarte drăguț, dar… nu. Și atât mi-aduc aminte că nu vreau să țin povești de astea ca la pescuit, că s-a fondat Hyperion la Constanța. Și-atunci sora mea a zis eu vorbesc să te pregătești să dai la Hyperion, la secția de actorie. Eu nu voiam să mă duc la București. M-am pregătit cu Alecu Croitoru, câteva ședințe, am făcut repertoriu și am intrat prima. Am început facultatea și a existat această oportunitate… pierise sau se dusese generația de aur de la Fantasio, de actori, comedianți și directorul de atunci avea nevoie de oameni tineri. Și atunci ne-a propus (atunci se putea ca fără studii superioare să te angajezi actor cu studii medii până la finalizarea studiilor). Și atunci a zis băi, nu vreți să vă angajați la Fantasio? Apăi, cum nu? În primul rând că profesai, în al doilea rând, chiar dacă era alt gen, dar noi făceam musical la Hyperion. Eu în facultate asta am făcut. În al doilea rând, era un venit, ca student, era minunat. Am avut carte de muncă de atunci, adică am intrat, ca să zic așa, în câmpul muncii de atunci și am stat la Fantasio zece ani. Zece ani în care am făcut performanță și mulțumesc în fiecare zi, eu știu, providenței că mi-am început, într-un fel sau altul, din studenție parcursul, am început să lucrez în condițiile date, adică în orașul meu, fără să trebuiască să fac naveta sau să mă mut și-așa mai departe. Și am învățat să cânt foarte bine, adică performanță, cu orchestră, cu repertoriu, bla-bla-bla, musical, la-la-la. Am învățat să dansez, intram la ora 8 dimineața în sala de balet, cu trupa de balet, făceam încălzirea, bara, tot ce ținea de clasic, după care făceam repertoriu și am ajuns să dansez și în trupa de balet. Dar asta a fost voința mea, adică nu m-a obligat nimeni, am vrut eu să le știu pe toate. După vreo trei ani, am învățat de la Delia Hanțiu să dansez pe poante. 

Aoleu, îmi aduci aminte de o generație chiar de aur, prima mea profesoară de balet a fost doamna Eva Spirescu… femei minunate și de o grație infinită, fără să exagerez și din toate punctele de vedere.

Da, da, da! Delia mi-a pus poantele în picioare, am și poantele pe care mi le-a dăruit. 

Pff, dacă știam, pregăteam un interviu numai despre balet!

Să nu exagerăm… eram o copilă dornică de de toate, o șaorma cu de toate era. Dar ușor, ușor am început să le așez și să știu ce vreau de la fiecare în parte. Eu voiam să devin un actor complet, un actor care să facă lucrurile cu ușurință, să și cânte, să și danseze, să facă și teatru. Și m-am pregătit pentru asta. Îți spun că eu intram la ora 8 în teatru și ieșeam seara la 9. Dacă nu eram la balet, eram la orchestră, dacă nu eram la orchestră, eram la text și așa mai departe. După toată povestea asta, plec din Fantasio. Atât vreau să spun, nu mi-am dorit să fiu actriță de revistă. Niciodată. Am acceptat și am dus cu putere și cu tot adevărul personal perioada aia de 10 ani. N-am ratat nimic și nu mi-am bătut joc de nimeni. Dar nu aia-mi doream. Ca dovadă că în momentul în care asteptarea mea n-a fost în zadar și a apărut Teatrul de Stat, am devenit actriță la Teatrul de Stat și acum vorbim despre o nominalizare Uniter. Iar despre perioada din Teatrul Fantasio, a fost o perioadă cu mult, cu puțin, cu frumos, cu urât, ca în orice instituție sau ca în orice teatru, că nici la Teatrul de Stat nu a fost minunat din prima, mulți ani a fost destul de greu, chiar foarte greu.

Acum este minunat. Ce o să se întâmple după, nu știm. Iar ceea ce este foarte important este că acumulările pe care le-am avut în ăia 10 ani, îmi folosesc și acum: condiția fizică, performanța în cântat și multe altele. Premiul de la Mamaia l-am obținut întâmplător, m-a sunat Temistocle Popa, care a primit o recomandare, o idee de la Aurel Storin care i-a spus, este o fată la Constanța, o actriță care cântă foarte bine, tu ai o piesă dramatică, aia e un fel de Irene Papas, caut-o și dă-i piesa aia. Piesa așa a fost, cu dramatism, a percutat foarte bine, eu nu știu câtă performanță vocală am făcut, dar știu că am dat tot ce am avut în interiorul meu și ca dovadă ea a luat premiul de popularitate, dar a fost la creație.

A, și vreau să spun că am făcut Eliza Doolittle la Opera din Constanța. În 1998, anul meu de grație, anul în care m-am măritat, anul în care am luat premiu la Mamaia, anul în care am făcut Eliza Doolittle. M-a chemat Pichi Mihăilescu, Cristian Mihăilescu, împreună cu Ion Caramitru, care era regizorul spectacolului, Pichi Mihăilescu era directorul Operei din Constanța atunci.

Soțul Feliciei Filip.

Da, exact, Felicia era aici. A fost un mic casting, au vrut doar să probeze niște lucruri, erau convinși că nu o să am nicio problemă. Eu am acceptat, neștiind ce înseamnă să faci o partitură chiar și de musical, dar cu orchestră și într-un teatru de operă. Și am fost a zecea Eliza Doolittle, distribuțiile se schimbă pe măsură ce trec anii că na, vârsta… eu atunci eram la vârsta la care puteam să joc fără probleme. Și am făcut Eliza Doolittle cu tot conținutul, atunci a fost un boom spectacolul, pentru că era extraordinar de bine făcut, o distribuție impecabilă. Vasile Pascal era Higgins, Marga Andriescu era… nu mai știu ce juca, Ileana Ploscaru juca mama lui Higgins… și de aici poți să înțelegi, a fost foarte greu, am muncit șase luni ca să ating Si bemolul. Acolo e un Si bemol pe care nu aveam cum să-l ating pentru că nu aveam pregătire atunci de bel canto, dar tot antrenamentul din cele șase luni a făcut ca eu să am și o tehnică vocală pe care, da, n-am mai exersat-o, dar o am în mintea mea și știu cum să lucrez sunetele ca să pot să ajung poate la un sunet mai înalt, ce să fac cu vocea de cap, unde să impostez, bla-bla-bla. Da, cam asta e.

Ai făcut și televiziune și vreau să vorbim și despre perioada aceea și despre diferențele dintre a fi în fața camerelor și a fi în fața unui public pe scenă. 

Pentru mine nu era nicio diferență. Eram ca un Border Collie care avea 3000 oi în ochi, chiar dacă el n-are nicio oaie de fapt, așa eram eu. În camera aia aveam sute de mii de spectatori și nu mă interesa, mă simțeam foarte bine. Niciodată în televiziune n-am avut emoția directului. Am avut o perioadă în care făceam emisiuni montate, tip reportaj, a fost școala aia, după care am apărut numai în direct. Mă simțeam extraordinar de bine, n-aveam frică, nu mă stresam, știam că am niște colegi profesioniști, făceam niște lucruri foarte drăguțe, făceam divertisment, eram ambițioasă, voiam să sar puțin, să ard niște etape. Totuși, era o televiziune locală, dar cu pretenții de națională. Și mă jucam de-a televiziunea națională și mă simțeam foarte bine. A fost o școală, pentru că m-a ajutat mai târziu. Eu n-am făcut foarte mult film, dar m-a ajutat și mă ajută în continuare la castinguri. Poți să pui șapte camere pe mine, n-am nicio frică. Pot să stea 40 de oameni cu ochii pe mine, n-am nicio frică. N-am emoțiile alea că mă văd atâția ochi sau mă vede un ochi și ăla-i periculos. Televiziune am făcut vreo 15 ani. Recunosc că am început dintr-o chestie de asta, o provocare. Nu mi-am dorit să fac televiziune, cu toate că era foarte în trend pentru actori, pentru vedetele locale. În schimb, am învățat foarte multe, de la montaj, sunet, redacție, că le-am făcut pe toate. Munca în echipă, dar altfel de echipă decât cea din teatru. Cercetare, căutare, descoperiri, curiozități. Și pe altceva decât teatru. De multe ori spuneam că dacă, Doamne ferește, se întâmplă ceva în teatru, știu că mai am o pâine, ca să zic așa. Da, a fost o perioadă foarte frumoasă, pentru că a fost o perioadă de căutări și de descoperiri. 

Ai spus că nu ai făcut prea mult film. Evident, cariera unui artist devine vizibilă în urma unor momente de strălucire, cum ar fi și această nominalizare Uniter, dar ea, de fapt, e mult mai complexă și deloc ușoară. Incertitudinea, alegerile proaste, frustrarea că poate ai pierdut un tren sau nu știu… te-ai confruntat vreodată cu așa ceva? 

Da, am avut perioade în viață. Simțeam că… am avut întotdeauna colaborări, dar… eu am plecat de la Fantasio destul de zgomotos, mi-am dat demisia și am stat în București un an, unde am fost angajată la Teatrul de Revistă Constantin Tănase. În perioada aia am jucat un pic și la Teatrul Evreiesc, am avut castinguri, reclame, filmulețe… fel de fel de colaborări care de fiecare dată mă cam dezamăgeau. Adică ori eu îmi doream foarte mult ca un scorpion și mă proiecteam așa într-o forță supranaturală și oamenii erau mai relaxați și… Da, frate, ce? Dacă nu ești, nu ești, asta e! La mine era un pic veleitar așa, simțeam nevoia să… Eu de ce nu?! A fost o perioadă destul de tulbure și destul de neprielnică, din care nu am câștigat nimic. Absolut nimic. Că am început așa să dau din coate, să mă zbat, să… Nu, nimic! Am câștigat în momentul în care m-am împăcat cu mine. M-am împăcat nu cu statutul meu, ci cu mine. Sincer îți spun, eu mă trezesc în fiecare zi cu dorința de a schimba lumea. În fiecare zi am chestia asta. Dar în același timp sunt conștientă că nu pot să schimb nimic. Sau dacă schimb ceva prin ce fac eu, este așa, o fărâmiță. O bucățică mică, mică de tot. Dar măi, am făcut ceva!

Acum lucrurile s-au mai schimbat, dar atunci eram așa, Ana Ipătescu pe teatru, murim, facem, dregem. O revoltă, o ceva așa… destul de grotesc care nu mi-a adus niciun beneficiu, ba dimpotrivă. Etichete. Bam, bam, bam, bam, bam. De la calcă pe cadavre, e pesedistă, e d-aia, e d-aia, e… adică se și inventau, se făceau conexiuni și am preferat, la un moment dat, să zic, na… e mult mai mișto așa, să te împaci cu tine. Și asta a venit pe la 47, 49. Târziu. Dar, apropo de regrete și de… Nu am ce să regret. Pentru că, în fond, sunt pe câștig. Și îți spun de ce: am familie. Am doi copii minunați, am un soț excepțional. Sunt o soție, o mamă, o femeie. O gospodină. Sunt un om ca toți oamenii. Și asta e foarte important. Că sunt un om ca toți oamenii. A, acolo? (face un gest spre văzduh, referitor la scenă) O să fiu de la regină la victimă. Acolo! Dar aici, între noi. Și pentru asta trebuie să mulțumesc Providenței, că da, am reușit să fac și teatru, să fac și film, să ajung și într-un punct, uite, incandescent… dar să fiu un om ca toți oamenii. Să-mi păstrez echilibrul, mințile. Să mă bucur că cineva-mi spune mamă. Să mă bucur că mă duc la ședințe cu părinții. Să mă bucur că fac vacanțe în patru și nu singură. Cam asta e. Deci nu, n-am pierdut nimic, nu regret nimic.

Vorbești foarte frumos mereu despre familia ta și stiu că și predai, ai atâtea activități, când mai ai timp să înveți text nou? 

Noaptea. Eu așa făceam din copilărie. Toate examenele, tot ce-am avut noi în viața asta, de elevi, studenți și așa. Eu rezolvam noaptea. Nefiind o noctambulă. Adică mie-mi place să dorm normal, ca omul normal. Nu sunt de asta să stau nopțile, cum e sor-mea: la trei dimineața, e pe calculator. Treaba ei ce face! Dar eu dacă n-am treabă, dorm cinstit. În schimb, dacă am treabă, prefer s-o fac noaptea. Știi unde învăț textele? Am o cămăruță mică pe care eu o numesc laborator. Biroul meu. E un doi pe doi, cu pereți bibliotecă și un fotoliu. 

Practic într-o celulă. 

Exact, bravo! Uite, nici nu m-am gândit la asta. Acolo este latura cea mai îndepărtată a casei. Pentru că, dragii mei, dragii mei dragi, dacă eu învățam într-un dormitor (totuși, învăț cu voce tare), veneau la ușă și-mi dădeau replici sau „mamaaaa!!” ca să mă scoată puțin din atmosferă…

Ești și singura fată între băieți…

Da, e complicat. Uneori chiar enervant. Și în celulă, cum bine ai spus, intru și vorbesc. Și mă inventez și mă reinventez și mă liniștesc și mă adun. Fac o pauză dacă obosesc, citesc despre… dacă mă ia somnu’, mi-aprind o țigară… Și dacă chiar sunt doborâtă de oboseală, fac și un cappuccino. Și duc, duc până spre zori. Nu pun presiune, maaaamă, ce fac, e 4 dimineața, eu la 11 trebuie să fiu la repetiție!!! Nu. Am un plus de energie. Vorba lu’ bărbată-miu, dacă mai și, nu știu, cum apelează ăștia la tot felul de substanțe… Dacă, ferească Dumnezeu, mai aveai vreo meteahnă de-asta, erai pe lustre. Am foarte multă energie și sunt un om care obosește foarte greu. 

Totuși, ce faci tu e o activitate la rampă. Adică nu poți să spui că înveți text până la 5 dimineața și după ai un job de birou în care te închizi și nu contează ce faci că nu te vede nimeni.

Nu, nu. Mă adun. Adică fac un duș, eventual fac un pic de sport, așa mă energizez. Nu îmi pun presiunea. Mamă, n-am dormit toată noaptea, cum dracu o scot la capăt, niciodată. Îmi spun ok, o să fie bine și o să pot. Nu-ți imagina că nu mai dau și rateuri. Dau și rateuri, dar știu foarte bine că nu sunt foarte departe de energia repetiției. Nu se întâmplă des dar, în general, învăț noaptea. Îmi organizez viața foarte bine. Adică știu, sunt pe ore. Sunt cumva, încerc să respect orele respective. De gătit, gătesc tot noaptea. Când vin de la repetiții, repede, am destul de multă îndemânare. Nici băieții mei nu sunt ieșiți din comun cu chestiile astea. I-am educat să fie foarte ordonați și atunci nu muncesc ca o roabă, ca o sclavă. Eu fac o treabă de femeie, dar nu sunt sclava care strânge după ei. Și atunci noi împreună am făcut în așa fel încât viața noastră să fie ușoară, mai ușoară. Destul de complicată, dar mai ușoară. 

Ei vin să te vadă la teatru?

Soțul meu nu. 

Nu e curios? 

Nu… El o dă așa masculin, că el știe foarte bine ce fac eu și că nu prea îi place să mă vadă în ipostaze, când plâng, când sufăr sau chestii de astea. Nu-i place să mă vadă pe scenă așa. Adică nu-i plac suferințele mele acolo, cu toate că eu îi spun că nu sunt ale mele, sunt ale personajului. Na, el nu detașează, dar de fapt este o chestie pe care mi-a mărturisit-o la un moment dat. El este un tip extrem de empatic, dar este și introvertit, nu manifestă nimic, nu știe ce simte. Și atunci nu se deconspiră, dacă vine peste el o emoție foarte puternică, îi este teamă s-o trăiască.

În schimb copiii, da, copiii sunt… cel puțin Luca, băiatul meu cel mare, este prezent la toate spectacolele, a devenit cumva un confesor, este foarte atent. De exemplu, la un spectacol, la Zece lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, am un monolog și spun „acum 26 de ani…” bla bla bla bla, vorbind despre anul 1998. În anul premierei, datele coincideau, dar când am jucat anul ăsta, în 2025, eu n-am mai schimbat textul, nici măcar în mintea mea! Fiind în 2025, nu mai erau 26, erau 27 ani. Și mi-a semnalat, el văzand spectacolul de mai multe ori, a zis „vezi, mamă, că spui greșit”. E foarte atent la detalii, la Casa Bernardei Alba (spectacol cu patru nominalizări Uniter anul acesta, inclusiv rol principal, cea mai bună regie și cel mai bun spectacol) mi-a zis că n-a putut, i s-a oprit respirația la un moment dat, și a zis „mamă, am simțit că nu mai pot să respir, și am împietrit” văzându-mă pe mine într-o anumită ipostază. Na, e foarte greu să duci detașat. Ei văd tot, ei participă la construcția rolurilor mele, la viața mea din timpul repetițiilor, la schimbările mele de temperatură, chiar dacă nu prea vorbim acasă, pentru că nu duc povara trăirilor mele acasă. Mă detașez cât pot, ei n-au nicio vină că eu sunt în căutări, că mă apucă pe mine nu știu ce stări… până la urmă, viața noastră poate să fie mai dificilă din multe alte motive, din probleme „adevărate”, cum se spune. Ah, normal că dacă am o cădere, sunt o catastrofă, chiar am făcut-o rău, atunci, da, facem un consiliu de familie și zic, bă, eu sunt în impasul ăsta!

A, deci sunteți prieteni. 

O, da! Prieteni cu măsură. Eu cu copiii mei nu sunt prietenă, eu sunt mama lor și punct. Prieteni au ei în cartier, la școală, cu mama, prietenia are o anumită limită. 

Dacă tot ne-am apropiat așa de tineri, știu că predai la facultatea de teatru și că-ți place să trăiești în prezent, cum spuneai, privind spre viitor. Ne-am obișnuit deja cu vocile care afirmă că “nu mai sunt, domne, generațiile dinainte…”. Cum sunt studenții, mai ales cei de la teatru, o facultate care mizează pe relația atat de firavă dintre rațiune și emoție, o facultate care te pregătește pentru un domeniu în continuă schimbare, care vede mai departe decât proximitatea pragmatică și pentru care o mare pasiune eu consider că este esențială? Cum lucrezi cu aceste lucruri, cât și cum te implici astfel încât să ajungi la ele în lucrul cu studenții tăi?

Da, este o facultate extrem de grea și de solicitantă. Chiar dacă o faci la Constanța, chiar dacă o faci la București, la Cluj sau la, nu știu, Sibiu. Studenții sunt diferiți. Uite, anul ăsta este un an miraculos. Dacă vrei, luăm așa pe capitole. Este anul în care eu am scos trei premiere, trei sau patru, nu mai știu… trei premiere frumoase. Am primit această validare sau confirmare cu Uniterul și anul ăsta sunt profesor, asistent de fapt, la clasa domnului profesor Adrian Titieni. Păi, ce să mai zic? Adrian Titieni este profesorul de an, eu sunt asistenta lui, sunt mâna dreaptă, adică sunt de-a dreapta lui, sunt trup și suflet, sunt total implicată, îmi place foarte mult ideea, pentru că eu nu am experiență pedagogică la nivelul domnului Titieni și chiar la nivelul altor profesori care stau de zeci de ani în învățământul universitar. Avem 12 studenți total diferiți, care sunt veniți și din țară, deci nu numai constănțeni, sunt dornici, aspiranți, obosiți, că așa e generația, nu obosiți că sunt leneși, sunt lenți, sunt lenți în gândire, sunt lenți în trăiri, nu-și dau voie, sunt inhibați, majoritatea au terapeuți, dar nu că au vreo problemă majoră, ci pentru că aveau nevoie. Și atunci eu ce să spun, că nu mai există talente, sau că vezi, doamne, nu o să iasă? Nu voi spune asta niciodată și n-am să denigrez niciun student de la nicio facultate, pentru că eu nu știu ce o să se întâmple cu copiii ăștia peste 10 ani. Noi spunem că vai, ăștia nu o să ne plătească nouă pensiile… asta e o inepție comunistă! Copiii ăștia vor deveni oameni. E adevărat, nu toți vor deveni actori, că asta-i viața! Din generația mea, nu știu dacă mai sunt doi care fac teatru, din 12 sau 14, nu știu câți am fost. Copiii au, în primul rând, nevoie de afecțiune, de înțelegere, de răbdare. Trebuie să ai răbdare cu ei. Atmosfera din familie e extrem de importantă. Din numărul ăsta de studenți pe care ți l-am spus, patru provin din familii monoparentale: deces părinte sau alte probleme. E clar că duc cu ei niște povești, e clar că povestea lor e altfel spusă, nu e atât de simplă. Ei vin cu o rădăcină. Ce se întâmplă în laborator și în metoda de învățare a acestei profesii, e tot o chestiune de răbdare, mai ales că noi lucrăm cu sistemul neurovegetativ și cu ăla nervos central, că nu suntem nebuni să stăm numai în stări și în sentimente. Chiar nu suntem nebuni, eticheta asta cu tre’ să fii puțin nebun, mie nu mi se pare corect. 

Mie mi se pare că actoria e dintre meseriile cele mai lucide. 

Dacă nu ești lucid și dacă nu ești articulat și dacă nu ești conștient de ce spui acolo, tu pe mine din sală mă vezi făcătură. Nu mă vezi adevărat, nu vezi adevărul din mine. Vezi că sunt o făcătură. Pentru că eu mă duc în niște extreme, mă duc în niște trăiri pe care eu nu le-am trăit, poate, dar vreau să-ți demonstrez că știu. Greșit, stai acolo în adevărul de viață, în adevărul personal. Metoda Ivanei Chubbuck, retrăiește-ți povestea și integreaz-o în povestea pe care o faci acolo. E imposibil să nu găsești două valențe. Copiii ăștia vin cu dorința de a fi actori din prima. Toți ne-am dus așa. Noi ce trebuie să facem? Trebuie să-i întoarcem puțin cu picioarele pe pământ, să avem răbdare, să facem cercetare, să facem exerciții prin care te autodefinești foarte bine. Dacă vrei, primul an e un soi de dezvoltare personală, dar la alt nivel. Nu de psiholog, dezvoltare personală prin această terapie care se numește teatru.

Și, uite, am studenții ăștia minunati cu care am început drumul. Ce menire am eu ca profesor? Să-i conving să rămână. Pentru că, adeseori, nu poți să duci. Dar n-am nicio îndoială că din 12, măcar 4 o să rămână în sistem. Ce se întâmplă după e problema. Cum te adaptezi? Că ei termină peste 4 ani, peste 4 ani teatrul se transformă. Ești cunoscătoare de povești legate de teatru și ai văzut că montările de acum 10 ani par aproape cu totul altele. Cum monta Afrim acum 20 ani e diferit față de cum montează acum. Da, rămas tot Afrim, dar este diferit. El s-a adaptat secolului 21. Actorii se adaptează. Nu mai declară. Nu mai arată, ci simt. Vorbim firesc, vorbim natural. Și atunci spui uite, dragă, parcă nici nu-i actor, așa vorbește pe scenă!

Da, e oarecum asociat cu afectarea asta…

Exact, exact. 

Mie mi se pare că dacă se vede că joci, e ceva în neregulă. 

Da, pentru că tu ești spectator de teatru. Citești despre, ești avizat. Dar sunt foarte mulți care se impresionează dacă ai urlat sau ai plâns pe scenă.

Sau, cum spune Victor Rebengiuc, aplaudă la orice tâmpenie.

Aplaudă pentru că li s-a părut amuzant. Cu toate că poate acolo nu trebuia să fie atât de amuzant încât spectatorul să se hăhăie. Este această… nu durere a noastră, că e fals spus. Chiar dacă au spus-o oamenii mari, Andrei Șerban, Rebengiuc… nu mai aplauda doar de dragul efectului de turmă. Aplaudă unii și strigă bravo, te bagi și tu.

Eu, totuși, cred că e un catharsis acolo. În afară de catharsisul pe care îl producem, schimbul dintre noi și ei, este și schimbul energetic cu ăla de lângă tine. 

Cred că se activează și dorința de a face parte dintr-o comunitate. 

Da. 

Dacă un singur spectator aplaudă într-o sală cu n oameni, probabil după îi vine să intre-n pământ de rușine că a fost singurul care a reacționat la acea chestie. Nu știu dacă rușinea asta este mai pregnantă în zona est-europeană, habar n-am. 

Nu, nu, nu. Bine, Europa amendează. M-ai chemat la o comedie, n-am râs, te amendez. M-ai chemat la un spectacol serios, cu o tematică profundă, și m-ai pierdut ducându-mă într-o direcție total aiurea. Te amendez. Într-adevăr, Andrei Șerban când a spus prima dată “nu mai aplaudați la orice tâmpenie”. Da, sunt de acord cu el. Dar, la pol opus, există și chestia asta de a fi puțin împotriva curentului… da, au fost buni, dar nu vreau s-o recunosc. Sau hai să nu le arăt, să nu și-o ia în cap. Spectatorul gândește în fel și chip. El, într-un fel sau altul, este părintele nostru. Noi suntem ca niște copii validați de spectator. Foarte bine! Bravo! Excelent! Bravo, nota 10!

Cu toții am avut acel profesor care ne-a dat 8 când noi meritam (aproape) nota maximă doar ca să ne motiveze.

A nu gândi, e și asta o gândire 🙂

Bineînțeles! Noi știm măsura spectacolelor noastre. Și știm că sunt spectacole care lovesc și, indubitabil, au succes, sunt spectacole validate de public. Și prinzi niște seri în care intri în culise și te gândești ce-a fost asta? Adică niște aplauze sau niște reacții anoste. Parcă nici nu știi… oare ai greșit ceva? Măsura spectacolul sau temperatura spectacolului fiind aceeași, nu că am avut un spectacol mai prost și s-a văzut. Nu, noi știm că l-am avut în temperatura corectă.

Și cine e barometrul în situația asta?

N-avem ce să facem, publicul e măsura, dar conștiința noastră e curată. După o astfel de seară, dacă vine un spectator și-mi spune că spectacolul a fost mai slab, aș putea să-i argumentez că nu. Dar asta e, poate e vorba de empatie. Avem oameni în sală care se entuziasmează numai pentru că s-au aprins reflectoarele și avem și oameni care își pun ochelarii de judecător, știi? Depinde de la caz la caz. 

Mirela, acum la final vreau să te întreb de ce e bine să vină lumea la teatru?

Înțeleg unde bați. Sunt foarte multe posibilități de răspuns la această întrebare, unele chiar au fost date de oameni mult mai mobilați. Nu știu, am să mă duc într-o zonă un pic mai concretă și o să-ți spun ce le-am spus și copiilor mei, mai ales având în vedere ce se întâmplă în lumea asta… 

Mersul la teatru e ca spălatul pe dinți. Este o chestiune sănătoasă. Nu vei purta microbi, nu vei mirosi urât, vei avea curaj să vorbești pentru că porți un parfum frumos, sănătos. Dar e și o chestie intimă… nu te speli pe stradă, te speli în baia ta. E o chestie intimă care ține doar de tine. Și de cum vrei tu să fii. Vrei să ai niște dinți frumoși, vrei să ai o dantură sănătoasă, vrei să nu-ți miroasă gura? Atunci te speli pe dinți în perimetrul tău și cât vrei tu. Periajul e de la 3 secunde la, cum spune doctorul, 2 minute, ceva de genul. Eu cred că este o chestie strict a ta și despre tine. De curățare. Am spus spălatul pe dinți de ce? Pentru că e o chestie care ține de asta (arată spre gură), de cum vorbești. 

Eu cred că la teatru trebuie să mergi ca să fii un om mai curat, ca să ai curaj, atunci când se privește în oglindă, să îți recunoști că ai o carie. Un om care are o intimitate, care își pune întrebări. La teatru e liniște, e intimitate, nu e ca la meci. Ai văzut-o pe Mirela Pană acum? L-ai văzut pe Ștefan Mihai, cum a făcut din mână? Nu. E o chestie intimă. Când te duci la teatru, ești tu cu tine, cu povestea aia și cu actorii ăia, care sunt intermediarii tăi tot ca să te întoarcă spre tine!

Și ce se întâmplă în cascadă? Se întâmplă următorul lucru, de la caz la caz, de la caracter la caracter, de la formație intelectuală; o faci epatând și îți faci un selfie în fața teatrului sau cu nu știu care actor. Da, e foarte frumos să faci o poză cu un actor pe care-l admiri, dar nu la modul demonstrativ sau intempestiv. Te duci la cafenea și le spui fetelor ieri am fost la teatru, mamă, ce mișto a fost! Dar ce piesă ai văzut? Hai mă, cum îi zice, că nu-mi aduc aminte… Și regia cui? Nu mai știu. Păi da, dar ai văzut-o aseară și ai făcut o alegere si tu ești blanc. Deci există și tipul ăsta de spectator care și el la rândul lui va fi amendat și se va educa să învețe naibii măcar să știe la ce piesă a fost, nu mai zic de distribuție și așa mai departe. Și există tipul de spectator care vine pentru a descoperi un nou început al unui regizor, un debut al unui actor, pentru a afla o poveste nouă pentru că a citit o carte și a văzut că s-a dramatizat, nu știu… din varii motive. Mersul la teatru începe din copilărie. Părinții te învață să te speli pe dinți. Eu cred că de atunci trebuie apăsat butonul ăsta. E adevărat, avem spectatori de teatru care nu au fost duși de părinți, ci de școală. Minunat! De profesoara lor de română sau de franceză și au rămas cu această noțiune de teatru din copilărie, din adolescență. Este foarte important, pentru că e foarte greu și e și foarte rar să provoci acest impuls la maturitate. Una e să calci la 35 ani pentru prima oară în clădirea operei pentru un concert Ștefan Bănică și să spui că ai fost la operă. Și ce ai văzut? Bun.

Deci, cam asta e. Cunoașterea îți dă libertate și i-am determinat pe copiii mei să fie curioși tocmai ca să fie niște oameni liberi atunci când vor face propriile lor alegeri. 

Încă un lucru foarte important pe care l-am învățat de la Olga Tudorache: fii mai bună decât tine ieri. Adică fii în competiție cu tine, nu cu alții! Cam asta e povestea mea.