un interviu cu Florina Pîrjol

Sorina Rîndașu: Dragă Florina, într-un interviu de acum câțiva ani te prezentai drept fost critic literar. Percepția mea e cu totul alta, te urmăresc de ceva vreme și te știu implicată în multe chestiuni de strictă actualitate, în afară de bogata experiență de cronicar literar pe care ai avut-o mulți ani la reviste precum Observator cultural. Cum te raportezi în prezent la acest statut, după o bună perioadă de observație și de recalibrare, și cum te imaginezi (sau auto-proiectezi) într-un viitor, totuși, apropiat?

Florina Pîrjol: Relația mea cu scrisul e dureroasă în acest moment, cu orice fel de scris. Nu mai scriu deloc pentru că nu-mi găsesc nici timpul (mai ales!), nici starea, nici motivația. Am avut o tentativă la Timpul, dar am abandonat (prea) ușor după doar două cronici. Și nu, nu m-aș autointitula critic literar decât în măsura în care am lăsat o carte în urmă, dar asta a fost cu mulți ani în urmă. Nu știu dacă mai pot trăi din atenția (multă, nemeritată, poate) de care s-a bucurat cartea mea, și se mai bucură încă.

Altfel, sunt conectată în continuare la actualitatea literară, citesc și, uneori, chiar mai recomand, sumar, pe Facebook câte o carte, vorbesc la lansări – de multe ori, cu plăcere, însă criticul, pentru mine, e strict cel care scrie și dă verdicte într-o cronică. Nu m-am înstrăinat de cărți, dar mi-am căutat orice scuză ca să nu scriu. Și cred că sunt mai multe motive la mijloc: senzația de inutilitate a efortului meu personal, lipsa de exercițiu constant în scris, poate și o exigență excesivă care m-a ținut pe loc întotdeauna, plus un dezechilibru interior pe care maternitatea mi l-a pus în brațe, împreună, firește, cu o grămadă de bucurii și satisfacții (că, altfel, nimeni n-ar mai face copii).

Deocamdată nu mă văd nicicum. Școala mă solicită suficient de mult încât să mă pot ascunde sub acest pretext de urgența unei schimbări pe care o simt și eu ca fiind necesară. Mă gândesc tot mai mult că o revenire cu o cronică lunară undeva n-ar fi chiar un capăt de țară. Poate voi face asta. 

SR: Volumul tău, Carte de identități, a avut parte de o foarte bună receptare, primind cel puțin un premiu important. Cum ai ajuns la această temă a autoficțiunii? Cum s-a transformat perspectiva ta pe măsură ce ai aprofundat acest subiect? A contat activitatea de cronicar literar într-un moment de explozie a autoficțiunilor românești? Mă gândesc la titluri precum Cu puțin timp înaintea coborârii extratereștrilor printre noi (Lucian Dan Teodorovici), Urbancolia (Dan Sociu) etc. 

FP: A primit chiar trei premii, toate importante, ceea ce a fost cu totul neașteptat pentru mine. Și a avut multe cronici, nu le mai știu numărul, dar au fost multe. Șansa ei a fost subiectul de interes, la vremea aceea, și faptul că nimeni nu îi dăduse atenție, la noi. Autoficțiunea nu era atunci (între timp, au mai apărut teze de doctorat sau de master, capitole în cărți etc.) un subiect teoretizat, nu încercase nimeni s-o definească sau măcar, așa cum am făcut eu, să citească bibliografia genului și să-și pună niște întrebări vizavi de legitimitatea lui. 

Nu mai știu exact de unde a apărut scânteia cu autoficțiunea. Cred că de la prefața lui Alexandru Matei la traducerea în românește semnată de Claudiu Constantinescu a autoficțiunii-bombă Truismes, la Pandora M, o editură care devenise cunoscută pentru încercarea de a aduce pe piața românească titluri contemporane apărute în Franța la începutul anilor 2000. Acolo, eseistul încerca să lămurească acest concept nou de autoficțiune și țin minte că o invoca și pe Simona Popescu, interesată și ea de mutațiile noi ale autobiografiei în era suspiciunii. A fost o relație de love-hate, ca toate relațiile mele, am urât și am iubit subiectul ăsta, dar l-am lăsat să plece în lume, până la urmă, cu toată frica pe care o aveam în 2014. Am mai încercat, de atunci, să reînnod această relație, poate pentru un sequel necesar (pe care, de altfel, l-am și promis, la finalul cărții mele), dar ritmul vieții de soție, profesoară și mamă de copil mic nu mi-a dat timp și tihnă să mă pun la punct cu bibliografia actuală. De citit romane, se mai poate, chiar și pe timp de furtună, dar să citești riguros teorie e mai complicat, dacă nu ești un monument de disciplină. Și eu recunosc că nu sunt un om disciplinat, n-am fost niciodată, sunt o ființă colerică, pasională și funcționez în salturi și toane. 

Sigur că a contat că scriam cronică prin 2004, când apăruseră variante de autoficțiuni și la noi, dar cronicile de atunci erau bruioane, nu le-am păstrat în carte sau chiar le-am desființat cu mâna mea, cum a fost cazul cronicii la romanul lui Ionuț Chiva, 69. Între cronica mea inițială din Observator, care a fost o încercare neinspirată de radere și capitolul din carte dedicat lui Chiva au fost, totuși, 10 ani, care cred că au trecut cu un oarecare folos. Am scris despre o parte din cărțile pe care le-am inclus, mai târziu, în carte, dar majoritatea au fost corpus de doctorat, deci, analize separate. A fost util, însă, exercițiul de cronicar pentru scrisul în sine, n-aș fi putut scrie la cartea asta cu plăcere dacă n-aș fi avut o practică a scrisului care te ține în priză și te obligă să mergi mai departe.

SR: Mai e autoficțiunea în ascensiune așa cum era în momentul publicării cărții tale? Cum mai reflectă acest fenomen auto-explorarea și individualismul în literatura acestei perioade?

FP: Nu cred că mai e o stea, ca acum un deceniu sau chiar două. Se scriu și azi autoficțiuni sau variante de mutanți autobiografici, dar de departe nu mai există acel val de popularitate care a însoțit genul odinioară. A fost un declic, atunci, și s-a dat liber la o practică – aceea de a scrie despre tine, cu numele tău în carte, fără să-ți fie frică de procese sau de neînțelegeri cu personajele din viața reală. Elementul de scandalos din autoficțiune s-a stins, nu ne mai scandalizează nimic, nici în literatură, nici în viață, așa că genul și-a pierdut din strălucire. Sigur că se mai scrie și azi așa, dar publicul s-a obișnuit, și nu mai e nici voyeurism, nici juisare, nu ca la începutul anilor 2000. Lumea s-a schimbat, și-atunci literatura și-a schimbat și ea strategiile, nimic neobișnuit aici. 

Dacă ne uităm la literatura română contemporană, vedem multă proză scrisă la persoana a III-a, literatură bună, consistentă (Tudor Ganea, Bogdan Răileanu, Simona Goșu, Cosmin Perța sunt câteva din primele nume care-mi vin în minte), și – statistic – mai puțină autoficțiune sau literatură la persoana I decât acum 20 de ani. Cred că suntem în altă etapă, ceea ce nu e rău. Rău ar fi fost să rămânem în aceleași obsesii nombriliste și să încercăm să epuizăm această destul de inconfortabilă, altfel, persoană I.

SR: Cum este generația foarte tânără de cronicari și de critici literari, din perspectiva unui om format în această zonă, care, așa cum spuneam, a observat cu atenție ce și felul în care se scrie acum? 

FP: Cred că e promițătoare și mult mai precoce decât eram noi acum 15-20 de ani. Au acces la cărți mai ușor, grație Internetului, inclusiv la bibliografie străină, au citit mai devreme cărți esențiale care la noi, cei de 40-45, au ajuns mai târziu, mai greu. Pe scurt, au avut un alt start, și asta se vede în ce scriu și în cum scriu. Câțiva scriu în paginile unor reviste cunoscute, cum e Observator cultural, dar alții s-au retras în zona academică și publică mai curând eseuri în Vatra sau Transilvania decât cronici de întâmpinare. De altfel, cred că acest gen de texte critice a intrat într-un con de umbră, îi tentează mai puțini pe tinerii și foarte tinerii critici (și dintre cei foarte tineri îi amintesc pe liceenii de elită de la Alecart, un fenomen unic la noi, aș zice), după cum îi tentează mai puțin, cred, și pe cititori.

SR: Ai fost PR pentru o editură importantă de la noi. Cum s-a împăcat criticul literar Florina Pîrjol cu PR-ul cu același nume? Cronica literară mai are puterea de a promova și de a vinde o carte?

FP: Am fost PR la mai multe edituri, dintre care una, într-adevăr, e printre primele cinci de la noi. N-a fost ușor să îi conving pe oameni că le pot face pe amândouă, dar m-am străduit să-mi fac treaba în editură și m-am folosit, evident, de scris ca de o unealtă prețioasă. Nu în sensul că scriam neapărat despre cărțile pe care le promovam, asta nu, evitam să fac. Dar mai făceam interviuri, scriam texte de copertă, regizam evenimente etc. A fost o perioadă frumoasă, intensă, cu multă expunere, dar n-aș repeta experiența pentru că natura mea e mai discretă, mai retrasă.

Cred că o cronică bună poate stârni interesul unui segment de cititor, dar că are puterea de a o vinde, asta nu. Doar dacă e scrisă, știu eu, de un VIP cum sunt Smiley sau Andreea Esca, altfel, nu. De vânzări vorbim în momentul în care un influencer (un termen care nu exista pe vremea mea) prezintă produsul carte unui număr impresionant de urmăritori. Dar cronica merge în altă direcție, ea nu are decât în mod secundar această componentă de promovare. E mai curând o muncă de situare critică a unei cărți într-un context, într-un peisaj literar.

SR: Pentru că în interviul despre care vorbeam la început, cel în care te-ai prezentat ca fiind fost critic literar, te-ai recomandat drept mamă cu normă întreagă, aș vrea să te întreb cum coexistă aceste două cărți de identitate. 

FP: Prost, cred, mai ales când visezi să le faci pe amândouă bine. Deocamdată sunt mamă full time și cititoare, când îmi permite timpul. La scris nu mă gândesc serios momentan, mai aștept un an-doi să crească Filip și să fie mai independent. Dar poate că o cronică o să mai scriu, din când în când, de dragul vremurilor de odinioară.