Adam Michnik, disident anticomunist, istoric și publicist polonez, a susținut o conferință la Cazinoul din Constanța, în 15 octombrie 2025. Conferința a fost punctată de întrebările lui Daniel Citirigă, decanul Facultății de Istorie și Științe Politice din Universitatea „Ovidius”. Pentru cei care nu au asistat la conferința de la Cazinou sau la discursul lui Adam Michnik de la Universitatea „Ovidius”, în marja decernării titlului de Doctor Honoris Causa, există filmarea conferinței și un interviu video realizat de jurnaliștii de la Info Sud-Est, dar simt nevoia să redau și aici, pe larg, fragmente, deoarece subiectele abordate au fost interesante, iar perspectivele, inedite și, de multe ori, edificatoare. În plus, de curând am ajuns din nou la concluzia că verba volant, scripta manent și că e important ca unele evenimente să rămână consemnate în scris.

Am grupat tematic subiectele abordate de conferențiar, redând uneori și întrebările interlocutorului. Mi-am permis să fac unele mici modificări traducerii (simultane), pentru a clarifica sensurile în funcție de context.

Despre istoria personală: „niciodată nu am acceptat ideea că soarta ar fi permis să fiu rănit dacă eu nu am făcut nimic rău”

Daniel Citirigă: Adam Michnik este o persoană sau un set de principii ideale? Atunci când ați refuzat oferta făcută de regimul comunist din Polonia, de a pleca din țară, nu v-ați gândit că puteați fi ucis?

În fiecare zi fiecare dintre noi poate să moară. Eram conștient că aș putea avea probleme, dar aveam sentimentul că e un joc, că puterea comunistă voia să distrugă puterea Solidarității, iar unii dintre colegii noștri aveau îndoieli. 

Eu nu puteam să accept ca cei din securitatea noastră poloneză să decidă pentru mine unde să trăiesc, ei îmi propuneau încălcarea unui cod etic al mișcării în care mă implicasem. Oamenii se uitau spre noi și nu puteam să renunțăm. Creștinii numesc asta exemplu. Ar fi contravenit firii mele să cedez. În plus, niciodată nu am acceptat ideea că soarta ar fi permis să fiu rănit dacă eu nu am făcut nimic rău. Mă simțeam curat din punct de vedere moral. Ei mi-au propus să-mi trădez prietenii, să-mi trădez ideile. În viață am regretat unele lucruri, dar niciodată nu am regretat că mi-am asumat atunci acele riscuri. 

Eram conștient că sistemul se va schimba, dar nu visam că asta se va întâmpla în timpul vieții mele, că voi apuca să trăiesc fără cenzură, cu alegeri libere, fără granițe, că va pleca armata sovietică.

Am încercat să construim o zonă de libertate, instituții ale societății civile, am încercat să unificăm trei elemente: protestele muncitorilor, aspirația intelectualilor către libertate și biserica catolică, mai puternică în Polonia decât în alte țări – credeam că lumea se va schimba, dar nu vedeam sfârșitul comunismului.

Despre percepția asupra României și vizita în România în 1990 – „Poveștile despre Ceaușescu ar trebui să devină niște povești mitice, exemplare, despre cum sfârșesc tiranii”

Noi în Polonia știam foarte puțin despre România. În acest lagăr comunist european, despre baraca poloneză și baraca ungurească se spunea că sunt barăcile vesele, iar despre România se spunea că este baraca tristă. Mai tristă, poate, era doar Albania. Tot ce auzeam în Polonia despre România ne îngrozea.

În 1990, Bucureștiul era un oraș distrus de Ceaușescu, erau niște priveliști foarte triste, iar în vizitele ulterioare am văzut renașterea, nu doar pe străzi, dar și în discuțiile cu oamenii și în cărțile pe care le citeam și în filmele românești. Am avut sentimentul că România și-a revenit, dar calea României a fost mult mai complicată decât a Poloniei, pentru că teroarea regimului comunist din România a fost mult mai brutală. Eu, ca deținut politic, mulțumeam  zilnic lui Dumnezeu că sunt prizonier într-o închisoare a lui Jaruzelski și nu în închisorile lui Ceaușescu. 

Poveștile despre Ceaușescu ar trebui să devină niște povești mitice, exemplare, despre cum sfârșesc tiranii. Pentru că el, până în ultima clipă, a fost convins că oamenii îl iubesc și că este atât de puternic încât poate să liniștească mulțimile ca și cum ar omorî niște țânțari. N-am fost niciodată un susținător al linșajelor, dar, în momentul acela, în contextul acela, în situația de atunci a României, execuția lui Ceaușescu a fost singura ieșire. Ceaușescu, într-un fel, și-a făurit soarta și sfârșitul. Iar după acel moment am avut sentimentul că s-a intrat pe un făgaș bun.

Despre ieșirea din comunism – „Drumurile erau capcane”

Drumurile postcomuniste au fost diferite. În fiecare dintre țările noastre drumurile erau capcane. 

Iată, spre exemplu, Ungaria părea destul de liberală, dar acum nu mai este o țară democrată. Drumul lui Orban a fost de la democrație către totalitarism. 

Politicienii din tabăra comunistă aveau diverse căi pe care le puteau alege. Unii voiau să răspundă cu tancuri, alții doreau să discute, să negocieze. Honeker și-a dorit soluția chinezească, forța, tancurile. Iar Honeker a fost înlăturat de la conducere de aceia care au decis să dărâme zidul Berlinului. 

Iliescu era un politician abil care avea posibilitatea de a-i conduce pe oamenii atașați de comunism în direcția dorită. Și putea fi direcția lui Miloșevici, calea naționalistă, sau calea găsirii unui limbaj comun cu toți românii, cu noua realitate și cu Uniunea Europeană. Sunt conștient de faptul că este o figură ambivalentă în istoria României, dar între Miloșevici și Iliescu îl aleg hotărât pe Iliescu, pentru că nu a condus la o coaliție între postcomuniști și naționaliști. Iliescu a reprezentat salvarea de dorința de răzbunare. Poate idealizez România, că o văd de departe, nu am gustat democrația românească zi de zi.

Modelul spaniol a fost calea aleasă de Polonia către libertate. Războiul civil se încheie, rămânem cu convingerile noastre, unii conservatori, alții republicani, însă niciunul dintre noi nu își va dori să-i închidă sau să-i ucidă pe ceilalți. 

Demonii lui Dostoievski în viața de zi cu zi. Despre antisemitism și naționalism

Daniel Citirigă: Spuneați că ați învățat din romanul Demonii de Dostoievski că un înger se poate transforma foarte ușor în demon și mai spuneați că vă întoarceți mereu la romanul acesta ca un toxicoman la drogurile lui, deși detestați ideea. Vă mai întoarceți la Dostoievski?

La Dostoievski trebuie să te întorci, desigur. Dacă vă uitați la Victor Orban – el a fost democrat, dar oamenii care primesc prea multă putere încep să creadă că sunt trimiși ai lui Dumnezeu, transformându-se în ceva diabolic. Omul nu este nici înger, nici demon, dar dacă își imaginează că este înger devine demon. 

Biserica catolică în Polonia trece astăzi printr-o criză profundă, cea mai puternică de la reformă încoace, sprijină dreapta într-un mod neechivoc și îngrijorător, asistăm la instrumentalizarea religiei, fără ca asta să fie o caracteristică doar a creștinismului; este la fel în Islam, vedem asta și în Iran, și la Hamas, și în iudaism, în Israel. Și o vedem și în Polonia. Adeseori în biserică revin demonii intoleranței, antisemitismului, naționalismului antigerman și anti-ucrainean. Avem preoți care sprijină fascismul.

Ioan Paul al II-lea le-a propus polonezilor trezirea către libertate, dar după moartea papei s-au întors niște motive, niște teme ce dispăruseră. 

Următoarele generații se vor îndepărta de biserică din cauza acestei politici pe care o face biserica. Preoții, oameni fiind, pot să facă diverse alegeri politice, dar nu pot scrie o altă evanghelie. Și mulți oameni întorc spatele bisericii, dar asta nu înseamnă că întorc spatele religiei și evangheliei.

Problema reală în ce privește minoritatea evreiască nu există în Polonia. 20.000 de evrei nu înseamnă nimic într-o țară cu atâtea milioane de cetățeni. Dar există convingerea că din partea asta poate să vină un oarece pericol în privința ideii de polonitate. Polonezii visează întoarcerea la inocență, înaintea păcatului originar. Acum câțiva ani am pregătit o antologie de trei volume, texte ale intelectualilor polonezi care au scris împotriva antisemitismului. Am venit la București și le-am spus prietenilor români despre această antologie. Și unul dintre ei a spus că și în România ar trebui făcut o asemenea antologie, iar Andrei Pleșu, mi se pare, a întrebat „unde găsești în România texte împotriva antisemitismului din care să scoți trei volume?” Asta înseamnă că problema asta există nu doar în Polonia, ci peste tot. Eu n-aș spune niciodată că e o problemă esențială asta. Dar este importantă pentru identitatea poloneză. Dacă noi vom continua acest mit al Poloniei imaculate, care a fost întotdeauna doar victima unora, care nu a făcut nimănui nimic rău, nu au existat pogromuri, nu a fost discriminarea ucrainenilor ș.a.m.d., atunci, până la urmă, ajungem într-un punct în care va exploda, căci conștiința comună devine ineptă. Trebuie să spunem asta. E ca și în cazul comunismului, teza că în Polonia tot poporul era anticomunist și că a existat doar un mic grup de colaboratori cu puterea comunistă. Nu-i adevărat! Era un grup mic care acționa în opoziția activă și o mare parte a societății trăia în frică, în conformism și în convingerea că nu se va schimba nimic. Așadar noi, polonezii, și, de fapt, nu doar polonezii, cred că noi, oamenii, avem această plăcere de a ne înfrumuseța trecutul și prezentul.

Să povestim că noi toți am luptat în al doilea război mondial și că noi, polonezii, am câștigat al doilea război mondial, nu rușii și americanii, nu, polonezii au câștigat al doilea război mondial, doar că lumea nu ne recunoaște meritele, pentru că lumea este nedreaptă față de noi, polonezii. Bineînțeles că este o caricatură ce spun acum, și exagerez, dar într-adevăr faptul că se poate scrie istoria Poloniei sau a bisericii catolice din Polonia într-un mod atât de fals… Din fericire, avem o generație nouă de istorici excelenți, care nu se tem și scriu adevărul inclusiv despre aceste pete negre, momente triste din istoria Poloniei. 

Considerații despre Putin și propaganda pro-rusă – „Putin și-a semnat condamnarea și va sfârși rău, ceea ce-i doresc din toată inima”

Specific Poloniei este, datorită istoriei sale, că polonezii sunt convinși că Rusia imperială este rea. Nimeni din Polonia nu va spune că este de partea lui Putin, dar vor spune că ucrainenii sunt naziști, vor vehicula toate mantrele rusești propagate pe banii lui Putin. 

Totul este foarte riscant și în România, și în Polonia, și în Statele Unite. Dar în România a câștigat candidatul de partea democrației, în Polonia a pierdut. De aici admirația mea pentru România și Moldova. 

Daniel Citirigă: Ați spus mai demult, într-un dialog cu Andrei Pleșu, că l-ați întâlnit de patru ori pe Putin și v-a făcut impresia unui gangster. Știm că gangsterii lovesc atunci când percep slăbiciunea adversarului. De ce credeți că Putin a atacat Ucraina în februarie 2022? A perceput America slabă sau Uniunea Europeană?

Da, l-am întâlnit de patru ori pe Putin și prima oară am avut o impresie foarte bună. Știu că asta înseamnă că poate nu sunt prea inteligent, dar atunci abia fusese ales președinte și a vorbit cu mine într-un mod foarte normal, fără leninisme, fără limbă de lemn. A folosit un limbaj al unui om neutru ideologic, ca să spun așa. Ascultându-l atunci, am avut impresia că el reprezintă o șansă pentru Rusia. Abia a doua și a treia întâlnire mi l-au relevat ca un gangster. 

De ce a lovit gangsterul Ucraina? Pentru că-i gangster, nu este Dumnezeu. Gangsterii pot să se înșele. De ce a lovit Hitler Uniunea Sovietică în iunie ’41? A făcut o greșeală. Hitler credea că nu se poate înșela. La fel gândește și Putin, că nu se poate înșela. Or eu consider că a făcut o greșeală și am conștientizat demult că Ucraina va fi pentru Putin ceea ce a fost pentru Brejnev Afganistanul. Va fi acel loc unde își va rupe colții. Nu știu exact ce se va întâmpla, sunt istoric, nu proroc. Dar un lucru este sigur: el credea că va rezolva problema în câteva zile, că parada câștigătorilor va trece prin Kiev în câteva zile. Or, de patru ani, a angajat Rusia într-un război sângeros al cărui final nu îl vedem. El nu mai poate să renunțe la asta, deci practic și-a semnat condamnarea și va sfârși rău, ceea ce-i doresc din toată inima. 

Putin era convins că Europa este adormită pe vecie, dar a făcut-o conștientă că are de ce să se teamă, că se află într-un alt moment istoric. Iar Trump, care este o nenorocire pentru Europa, a făcut-o să înțeleagă că nu poate să stea să aștepte mila Americii, că trebuie să aibă forțe proprii, și economice, și politice, și militare. Eu sunt, prin natura mea, un pacifist, așa am fost totdeauna. Dar nu Europa a declarat război Rusiei, ci Rusia a declarat război Ucrainei. Iar dacă Ucraina nu i-ar fi oprit pe ruși, nu știu unde ar fi ajuns, precis în Moldova, probabil și în țările baltice și în alte țări din afara NATO. Ar fi primit un semnal că totul este permis. Uneori Dumnezeu este drept și celor care depășesc măsura le ia mințile. După părerea mea, Putin și-a pierdut mințile. 

Dacă Putin ascultă ce îi spune Trump, în anumite situații ar putea ataca și state din NATO. Nu ar trimite tancuri, dar, de exemplu, în Estonia ar putea să provoace niște conflicte locale. Niște „omuleți verzi” o să-și cumpere drone de la magazinul de jucării. Putem să ne imaginăm așa ceva, face parte din mentalitatea și politica Rusiei. 

Cu ce a început Putin politica agresivă? El mai întâi a distrus siguranța cetățenilor în Rusia și a atacat mediul academic din Rusia. Când a terminat cu Rusia s-a dus mai departe. Mulți spuneau că sunt probleme interne ale Rusiei și nu trebuie să ne băgăm. Și eu am făcut parte dintre oamenii care au gândit așa, până la Georgia, când mi-am dat seama că avem de-a face cu un bandit care-și organizează în jurul lui un bloc de țări din fosta uniune sovietică. Și nu este sfârșitul. Vrea să ia Rusia, Armenia, Kazahstanul – o să-i fie mai greu pentru că sunt mai aproape de China. În primul rând și-a pierdut mințile, în al doilea rând a căzut în capcana propriei obsesii. El nu are puterea lui Stalin să dea înapoi, să se retragă, să-și repare greșelile. Stalin a văzut că îl costă prea mult și atunci a încheiat pacea, în condiții destul de convenabile pentru el. Există convingerea elitelor din jurul lui Putin că Ucraina este cheia pentru restaurarea vechii Rusii și că cine are Ucraina va decide viitorul Rusiei. De aceea există alt interes pentru Ucraina decât, de exemplu, pentru Lituania. 

Dar sigur că a simțit bine că există o criză în Europa. De aceea el nu recunoaște, practic, Uniunea Europeană și vrea să discute separat cu Franța, cu Germania, cu Luxemburgul, cu Ungaria, pentru că Europa integrată este o forță. Și aceasta este forța și șansa noastră, și a României, și a Poloniei. Că suntem membri ai Uniunii Europene și suntem în NATO. Ar fi o lipsă de responsabilitate dacă nu am valorifica această șansă. Asta este diferența dintre Europa de astăzi și Europa din `39, când nu exista această uniune, această integrare, această consolidare. Și garanțiile britanice și franceze nu au însemnat prea mult atunci. Așadar, filosofia appeasement-ului, de a-i mai da câte ceva lui Putin, nu-i o filosofie bună. Trebuie să-i spunem hotărât „nu”. Appeasement-ul nu duce nicăieri.

Considerații despre Donald Trump: „Când îl ascult ce trăncănește…”

Daniel Citirigă: Mai există acea Americă pe care poate să se bazeze Europa? Trump este doar o etapă în istoria Americii și, după ce el nu va mai fi, vom putea reveni la SUA ca scut al Europei?

Această Americă autoritară, rasistă, exista și înainte de Trump, el doar i-a oferit o altă dimensiune. Înainte nu era vorba de toată America, era o parte a Americii, America Ku Klux Klanului. Probabil că există atâtea păreri legate de Trump câți specialiști care studiază America sunt. Eu nu sunt americanist, dar dacă mă uit la ce se întâmplă acolo, văd un conducător populist care ia în stăpânire masele. 

Sunt lucruri greu de explicat în mod rațional. Când îl ascult ce trăncănește, că vrea să ia în stăpânire Canada, ca un nou stat american, că vrea să cumpere Groenlanda, că el trebuie să primească premiul Nobel pentru pace și, dacă nu-l primește, a fost o decizie politică… Dintr-un punct de vedere este un  personaj foarte neserios, în același timp însă, americanii l-au votat. Are anumite argumente și americanii au avut argumentele lor. Probabil psihanaliza ar trebui să se ocupe de acest subiect, de acțiunile americanilor care l-au votat pe un tip cu biografia asta, care are conflicte cu justiția… Toate astea ar fi trebuit să-l scoată din cursă și totuși el a câștigat. Nu se mai uită la legi, trimite armata la Chicago, ceva inimaginabil. 

Cum se va termina nu știu, bineînțeles, dar neliniștește ceea ce se întâmplă acolo. În primul rând, faptul că o majoritate a americanilor a decis să-i încredințeze ceea mai înaltă funcție în stat unui astfel de om și celor din jurul lui și, în al doilea rând, o chestiune foarte problematică este dacă el chiar poate să facă ceea ce spune, adică să scoată SUA din  NATO. Asta ar însemna sfârșitul arhitecturii lumii pe care o cunoaștem, cu care ne-am obișnuit. E adevărat că atunci când a câștigat alegerile am spus la ședința de redacție că efectele pot fi ca acelea ale victoriei lui Hitler în Germania. Nu pentru că Trump ar vrea să înceapă un război, nu asta vrea, dar vrea să întoarcă lumea cu susul în jos. Așa cum a întors-o Hitler. Îi înțeleg pe politicienii europeni care trebuie să ia calmante și să se abțină și să facă frumos în fața lui Trump, pentru că el altfel nu-i ascultă. Dar asta nu ne face să fim optimiști. Pentru mine Trump este o sursă de îngrijorare profundă. 

Mai este posibil un regim comunist în Europa?

Un nou tip de cocktail Molotov este posibil, dar comunismul nu. Comunismul, ca proiect, a pierdut. De aici optimismul meu. Într-adevăr, pesimiștii au prea des dreptate, dar, ca să poți schimba lumea, trebuie să crezi că poți să faci ceva. Bineînțeles că nu putem repara toată lumea, dar putem să o facem mai puțin ofensivă. 

Uneori de la o carte, de la un film, de la un spectacol, de la o poezie poate să înceapă schimbarea. Eu știu ce a însemnat pentru intelectualitatea poloneză cartea lui Czesław Miłosz [laureat Nobel polonez] „Mintea captivă” (1953), eu știu de ce „Rinocerii” lui Eugen Ionescu a fost interzis de cenzură în Polonia comunistă, știu ce rol au jucat în Uniunea Sovietică cântecele lui Okudjava și lui Vîsoțki. Nu există un moment în care să nu poți face ceva bun. Și pentru că totdeauna poți face ceva bun, eu sunt optimist, biografia nu-mi permite să fiu pesimist. Am trăit momente când părea că nu mai există nicio șansă, dar apoi ne-am dat seama că putem să trecem peste, că merită să ne păstrăm valorile. De aceea, repet că Europa și Polonia și România trebuie să-și păstreze valorile. 

[Adam Michnik a spus, în continuare, bancul cu rabinul care îl ceartă pe Dumnezeu că nu-l face să câștige la loterie, până când Dumnezeu, exasperat, i se adresează direct și-i spune să-i dea o șansă: să cumpere măcar un bilet.] Optimistul întotdeauna trebuie să cumpere bilete la loterie, eu am cumpărat de multe ori și niciodată n-am regretat. 

Despre iertare și lustrație: „cum așa, trăim în cea mai catolică țară din Europa și să le spunem oamenilor că cerem răzbunare?”

Daniel Citirigă: În cărțile dumneavoastră vorbiți foarte mult despre iertare. Poate trebuia să fiți primul care să ridice piatra și să-i acuze pe foștii membri ai securității, pe generalul Jaruzelski, dar după ce ați ajuns la putere ați vorbit despre iertarea comuniștilor, pentru că și ei sunt oameni  care pot deveni democrați, sigur, pe baza adevărului, fără să ascundem lucrurile. Pe această linie ați mers până la a spune că lustrația ar fi o prostie, că nu trebuie să li se interzică oamenilor să candideze la funcții publice, pentru că s-ar face multe nedreptăți. Cum gândiți după atâția ani, ați rămas la aceeași opinie? Și, față de această atitudine, de Iisus coborât pe pământ, care iartă în ciuda suferințelor sale, mă întrebam dacă nu ați avut vreodată intenția să deveniți preot – aveți o întreagă filosofie a iertării în cărțile dumneavoastră – sau ați făcut-o doar din necesitate politică?

E prima dată când cineva îmi spune că aș fi putut deveni preot. Nu, n-am avut niciodată chemarea asta. Cu privire la lustrație, bineînțeles că au existat oameni care spuneau că „trebuie să le plătim acum pentru ce ne-au făcut”. Eu îi înțeleg pe oamenii ăștia, numai că eu sunt diferit de ei. Consider că faptul că Polonia a ieșit dintr-o dictatură comunistă fără vărsare de sânge are prețul său. Noi, foștii deținuți politici, ne-am așezat la masă, la discuții cu gardienii noștri. Și a fost bine, pentru Polonia și pentru o anumită schemă a vieții politice. În Slovacia lustrația s-a făcut de la început pentru a elimina anumiți oameni și pentru ca fiecare anticomunist să aibă dreptate, iar fiecare comunist să primească pedepse. Fiecare. 

O să dau niște exemple: dacă ne gândim la Imre Nagy, primul ministru al Ungariei din `56 – a cărui înmormântare a avut loc în 1989 și a fost și o mare demonstrație în Budapesta cu ocazia asta: ce-ar fi trebuit, să îl dezgropăm și să-i aruncăm cadavrul la gunoi pentru că a fost comunist? A fost comunist, dar în `56, într-un moment crucial, el a declarat că Ungaria nu dorește să fie prizoniera politicii sovietice, a ieșit din pactul de la Varșovia, a tăiat cordonul ombilical cu Moscova. 

La Belgrad am auzit că se plângeau de Milovan Gilas. El, însă, a fost primul care a aruncat provocarea regimurilor comuniste de peste tot. 

Dacă ne uităm la Rusia, înainte de Putin a fost Gorbaciov, un membru al aparatului comunist. Cu siguranță că în viața lui a avut multe momente cu care nu s-a putut lăuda, dar un moment de valoare a fost că i-a oferit libertate Rusiei, o libertate pe care n-o cunoscuse din 1917. Ce ar trebui să facem în cadrul lustrației? Să eliminăm meritele lui Elțîn, care a blocat puciul? S-a urcat pe un blindat și a spus că este o lovitură anticonstituțională. Eroul Rusiei. Și el a făcut greșeli și s-a înșelat, dar să-l eliminăm? 

Îmi amintesc acele discuții, certuri pe tema lustrației, și acolo țipau cel mai tare cei care înainte de alegeri fuseseră membri ai partidului. Și eu nu am mai rezistat atunci și am zis: „Iertați-mă, dar eu în timpul legii marțiale nu am fost suficient de grijuliu încât astăzi să pot fi atât de curajos”. Și, într-adevăr, așa a fost. Ăștia sunt eroii ultimei ore, care vin și cer să tragem linie, să curgă sânge. 

Oricine cunoaște istoria Franței, a revoluției franceze știe cum se termină un astfel de moralism extrem în politică. Știm cum a fost cu Robespierre și cu teroarea iacobinilor. Vă recomand cartea lui Bronislaw Baczko, „Crimele Revoluției Franceze”, o carte minunată, pentru că Baczko a trăit teroarea comunistă, era în partidul comunist, a participat la minciuni și a înțeles foarte bine cum trebuie citite semnele istoriei. Eu am avut și această gândire morală: cum asta, trăim în cea mai catolică țară din Europa și să le spunem oamenilor că cerem răzbunare? Iertați-mă, nu sună bine. 

De altfel, este interesant că Papa Ioan Paul al doilea nu a vorbit niciodată despre răzbunare. El spunea că toți au învins atunci. Bineînțeles că se poate spune că el era idealist, dar eu prefer acest idealism alternativei propuse de colegii mei, care, în cadrul unei operațiuni politice, doreau să îi înlăture din viața politică pe aceia desemnați de ei. Și asta e important: Kacinski, un promotor al lustrației, avea în jurul lui foști agenți ai securității. Deci ar fi fost o operațiune politică, erau niște fantezii, eu n-am fost de acord cu această fantezie și nu voiam ca politica din Polonia să se transforme într-o vânătoare de vrăjitoare. Pentru că îmi aminteam de alte vânători de vrăjitoare din Polonia și cine a văzut o dată așa ceva nu-și mai dorește să vadă și a doua oară. 

Despre adevăr și dreptate: „prefer să trăiesc cu riscul de a căuta adevărul…”

Daniel Citirigă: În cărțile dumneavoastră scrieți despre adevăr și libertate. Am senzația că patria dumneavoastră este adevărul și terenul pe care alergați este libertatea. Vorbiți despre politică morală, despre un adevăr care ne va elibera de toate angoasele, ca-n Biblie. Ați simțit vreodată, cum spune William Falkner, că adevărul nu face întotdeauna dreptate?

Da. Adevărul nu face întotdeauna dreptate, depinde cine spune acest adevăr. Totuși, eu prefer să trăiesc cu riscul de a căuta adevărul decât să renunț la a căuta adevărul de frică să nu-mi rup dinții. Asta este soarta jurnaliștilor. 

Pentru un jurnalist puterea este întotdeauna un pericol. Dar un adevărat pericol pentru un jurnalist nu este puterea care îl urăște, căci acolo este clar: mă urăsc, am niște socoteli cu ei și vreau să mă apăr. Periculos pentru jurnalist este să trăiască cu o putere care îl place și pe care el o place, reprezentanți ai acelei puteri pot să-l sune și să-i spună: „Adam, mai bine nu scrie despre asta acum, că nu e bine” și ca să fii bun jurnalist trebuie să știi cum să dansezi cu o astfel de putere, pe care o placi și care te place. Mi se întâmplă des asta și trebuie să spun: Trăiască libertatea jurnaliștilor, este o condiție esențială pentru a salva democrația din Polonia și din România. 

Ne aflăm la o răscruce, nu știm ce va urma. N-am crezut că voi trăi să văd sfârșitul comunismului, dar am crezut întotdeauna un lucru: că nu există o putere care să poată face din mine un colaborator al dictaturii. Papa Ioan Paul al II-lea spunea că fiecare dintre noi are un Westerplatte – un cartier din Gdansk care, în `39, s-a apărat cel mai mult de atacurile nemților. Și asta trebuie să facem în continuare fiecare dintre noi, să ne apărăm până la final. Este sensul vieții noastre, așa spunea el. A venit în Polonia și le-a adus polonezilor sentimentul unei alte identități, le-a arătat că nu trebuie să se identifice cu puterea comunistă, ci pot să-și aleagă alte repere: Papa a fost un punct de reper.

Un lucru este sigur: democrația este posibilă doar atunci când există democrați. În Afganistan nu există democrați și de aceea nu există democrație. Dar aici văd o sală plină de democrați. România va salva democrația, pentru sine și pentru Europa. 

Adam Michnik (n. 1946) este una dintre cele mai reprezentative personalități ale Europei secolului XX. S-a remarcat prin atitudinea curajoasă de contestare a regimului în Polonia comunistă, ceea ce i-a adus, la vârsta de 18 ani, o primă condamnare la trei ani de închisoare, fiind astfel exclus din universitate. În anii ’70 era deja unul dintre cei mai influenți tineri intelectuali polonezi, apoi a devenit membru fondator al KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor) și consilier al Sindicatului „Solidaritatea”. A contribuit la „Universitatea volantă”, care promova printre muncitori educația non-comunistă. După lovitura de stat militară din decembrie 1981 și impunerea legii marțiale de către generalul Jaruzelski, pentru Michnik au urmat alți cinci ani de închisoare politică, care, pe de altă parte, au atras atenția Occidentului față de cazul său. La finalul anilor ’80, când regimul comunist în Polonia își trăia ultima fază, Adam Michnik a avut rolul de consilier principal al Solidarității, în cadrul negocierilor cu guvernul, pentru alegeri parțial libere. Apoi, a devenit editor al publicației Gazeta Wyborcza, cea mai importantă publicație din Europa Centrală și de Est, la care și astăzi este redactor șef. Cărțile sale sunt traduse în peste 25 de limbi, este constant invitat la simpozioane internaționale și articolele sale apar în cele mai importante publicații internaționale. Au fost traduse în limba română, la editura Polirom, Mărturisirile unui disident convertit, Restaurația de catifea și Scrisori din închisoare și alte eseuri.

Evenimentele ocazionate de prezența lui Adam Michnik la Constanța au fost organizate de Universitatea Ovidius din Constanța, în parteneriat cu Alianța Internațională a Jurnaliștilor Români/Veridica, Asociația Centrul European de Resurse pentru Sustenabilitate și Cazinoul Constanța.