Joyce Mansour (1928-1986) s-a născut în Anglia, părinții său fiind evrei originari din Alep. A crescut la Cairo, mutându-se la Paris în 1953, când debutează în volum. Făcând parte din al doilea val suprarealist, scrie o poezie de un accentuat erotism morbid, iar apartamentul ei devine un loc de întâlnire al grupului suprarealist. Este autoarea a peste douăzeci de cărți de poezie și proză, iar operele sale complete au apărut în Franța în 2014.
Albastru ca deșertul
Fericiți cei solitari
Cei care sădesc cerul în nisipul nesățios
Cei care caută viul sub poalele vântului
Cei care aleargă gâfâind după un vis evaporat
Fiindcă ei sunt sarea pământului
Fericiți cei ce stau de strajă pe oceanul deșertului
Care urmăresc fenecul până dincolo de miraj
Soarele-naripat își pierde la orizont penele
Nesfârșita vară își râde de mormântul jilav
Și dacă un strigăt puternic răsună în stâncile neclintite
Nimeni nu îl aude nimeni
Deșertul urlă mereu sub un cer temerar
Ochiul fix plutește singur
Ca uliul la ivirea zorilor
Moartea înghite roua
Șarpele sugrumă șobolanul
Nomadul ascultă din cortul său timpul scrâșnind
Sub pietrișul insomniei
Totul se află aici așteptând un cuvânt deja enunțat
Altundeva.

Cântec arab
Ochiul se înclină în noapte în clipa morții
O albă fulguranță nebunie a aripilor necunoscute
Vătuite cu tăcere ele mângâie brațul pe pernă
Și deschid un ochi rotund către noaptea impalpabilului
Frigul țesător de tuberoze tresare pe pupila mea
Văd cum alunecă tapiseria mobilă a orizontului care lucește și care se-agită
Asemeni unei piei fremătânde pe un corp ce se dezvăluie
Vălurirea molatică a abdomenului meu îngheață de-o frică dementă
Strănut dar nu mă mișc
Și ochiul care îmi închide visele care înoată și clipește
Ochiul îmi invadează nopțile
Noaptea noaptea furtuna
Ochiul orbitor cu stranii-nfloriri
Ochiul bolnav de imagini.
Trebuie să-ți cumperi sicriul…
Trebuie să-ți cumperi sicriul cât ești în viață
Să-l umpli nu-i mare lucru
Ochii albi și mari ai singuraticului vor avea grijă de asta
Cel ce își poartă limba oțelită
În fier de lance
Cel ce lovește cerul și sălașele sale
Cu mânia unui copil
Trebuie să lași furia să bântuie
Printre coloanele Cardiagénei
Strămoșul se va întoarce pe cârjele sale de bronz
Sădind semințe de pietricele
Printre dinții de porțelan
Eliberat în sfârșit din jugul limbii materne
Într-o familie cu mai mulți frați
Primul care se împerechează expiră
Precum acele blocuri de granit care ies din pământ
În spațiile tulburi ale landei
Pubisul este o piatră care sună a gol
Dimineața
Anxietatea se hrănește cu clisă.
Incendii spontane
Noaptea cerul e-un sex deschis
Focul ațipește apa trândavă moare
Trupul își pierde forțele cu mult înainte de miezul nopții
Dorindu-și să se vadă mort el moare deja
Timpul nu mai e decât un cavou funebru
Pentru cel care gâfâie-n superstiție
Cadavrele își aduc aminte de moarte
Mult după cele patruzeci de zile de rigoare
Praful nu sufocă decât ceea ce e deja uitat
Morții respiră
Privirea le e găurită
Gura lărgită de jocul electric
Al unui căscat imens
Al strănutului final
Prin aspirație și plâns
Prin sughiț și ultima râgâială
Dacă iubirea e fiul ochiului
Atunci focul e fiul lemnului
Și vântul fiul vidului
Până și pădurile pot spera la pârjol
Există durere mai plină de dragoste pentru înțepătura aceasta
Decât a mea
Oțetul revigorează vechile răni
Insomnia ascute ramurile stelei
Un suflu prea brusc și se evaporă
Dacă Dumnezeu e un zmeu
Cine naiba este George Sand
Crème fraîche
Mama mă mănâncă
Mă torturează
Și pentru a mă împiedica s-o urmez
Mă îngroapă
Îmi mănânc familia
Scuip pe resturile lor
Le urăsc bolile funambulești
Și halucinațiile lor auditive
Păziți-vă de pasta de dinți
Care albește fără să distrugă
Mai bine te distrezi devorându-i pe-ai tăi
Decât să mergi în patru labe
Să bei
Sau să încerci să le placi
Fetelor.
traducere de Claudiu Komartin