Nora

Prima oară fugise de acasă la șapte ani, ca să n-o omoare mă-sa-n bătaie după ce-o prinsese mâncând șopârle. Mi-a spus-o pe tonul cel mai firesc, când am întrebat-o cu ce se ocupă. Ne-am cunoscut în urmă cu două săptămâni într-o crîșmă din Cartierul Armenesc și acum zace cu gâtul tăiat pe canapeaua din camera mea de zi. 

 Ne opriserăm după repetiții să bem o bere la Beznărie, eu, Mugur Grosu, FDP, Hondrari și cei doi chitariști. Am aproximat un nou playlist, am trecut ca de obicei în revistă locurile unde am putea să mai cântăm. Chitariștii și Mugur au plecat curând, am rămas cu Fedepeul și cu Marin Mălaicu-Hondrari, toboșarul nostru nebun, cât să ciocnim o halbă. La masa alăturată, o domnișorică tare dubioasă. Părea că moțăie și avea aerul că nu mai dormise de ceva timp sub un acoperiș. Imposibil de estimat vârsta. Cred că am observat-o deodată, toți trei, ne-am înțeles din priviri. Da, de ce nu, s-o invităm la masă cu noi, dar, cum să spun eu, mai degrabă așa… din simțul datoriei… nu neapărat că ne-ar fi atras. Unde mai pui că Marin e însurat, are-o creastă de douăzeci de centimetri și unșpe copii mari, pe care i-a botezat G. Garcia și i-a obligat să învețe pe de rost El otono de patriarha. 

A venit fără un cuvânt. Și-a luat rucsacul și s-a tuflit pe scaunul de alături. Nu prea știam cum să încep discuția. Am întrebat-o dacă mai vrea bere. A refuzat. Era înfofolită până la urechi și purta mănuși, deși terasa-i încălzită, o fi Beznăria o bodegă ordinară, dar nici chiar să tremuri de frig. M-a întrebat cum e viața de muzician. Văzuse, pesemne, husa basului sprijinită de stâlpul de lemn din dreapta. Ce dracu’ să-i răspund, așa trăiesc de când mă știu, n-am termen de comparație. „Multe concerte, ești mai mereu pe drum… Însă nu mă plâng, să mă tai că n-aș face altceva.” „De ce să te tai?”, m-a privit serioasă de la doar câțiva centimetri. Greu de spus c-ar fi fost frumoasă, dar avea ceva special, ochișorii ăia mici, negri, ca de veveriță, un nas subțire și drept, o gură care aproape că nu se mișca atunci când începea să vorbească. Am luat-o ca pe-o glumă, am izbucnit într-un râs forțat pentru a evita răspunsul, dar n-a schițat niciun zâmbet, aștepta. I-am întins mâna: „Juan Pablo Castel.” A trebuit s-o rog să-și repete de trei ori numele și tot n-am înțeles, așa că m-am hotărât să-i spun Nora, iar mai tîrziu, când am strigat-o așa, a răspuns ca și cum chiar ar fi fost numele ei real. Am întrebat-o ce-i place să facă. Mi-am pierdut obișnuința să port genul ăsta de conversații. De obicei, lucrurile sunt mult mai clare și, în primul rînd, mult mai simple. După concert, dacă vreo domnișoară ni se așază la masă, știe exact ce vrea. Și cu cine. Și-a apropiat capul de al meu, muzica era cam tare, ce-i drept, i-am simțit năsucul umed, ca la căței, lipindu-mi-se de obraz, în timp ce-mi spunea la ureche. „Uneori vizitez alte cartiere. Tu când te culci și când te trezești?” Marin și FDP vorbeau între ei ba în spaniolă, ba în română, nu-i auzeam și adevărul e că nici nu prea mă interesa. Încropeala asta de dialog cu Nora era a dracului de ciudată, dar începea să mă intrige. Părea sorcovită, beată clar nu. „Mă culc târziu și mă trezesc la fel”, i-am spus. „Mai exact? La ce oră?” Mă bușea rîsul, dar m-am abținut. „Pe la două… știu și eu?… Înainte de zece sigur nu mă trezesc.” „Foarte devreme.”, zice, la fel de serioasă. Ca să leg cât de cât o conversație, i-am spus că au fost ani la rând cînd aveam insomnii. Nu puteam adormi până cînd nu se lumina afară și nu auzeam oamenii mergând la serviciu. Simțeam că noaptea punea presiune, mă obliga să dorm când avea ea chef. „Dar noaptea nu știe ce gândești tu.”, a replicat. Ei, drăcia dracului, asta chiar că mi-a plăcut. O fi ea sonată, dar cui îi pasă? Cum spusese odată prietenul FDP despre o pictoriță suedeză pe care o întâlnise în Burdujeni, și la Nora totul părea la fel: numai dragoste, poezie și boală. Ei bine, mai mult boală, de ce să mint?, dar imaginația lucrează și ea, vreau să explic clar cum cum au decurs lucrurile și cum s-a ajuns până aici, deși jur că din ultimele ore, înainte să mă trezesc azi dimineață și s-o găsesc zăcând într-o baltă de sânge pe canapea, nu-mi amintesc nimic. 

A vrut să se ridice, pesemne ca să se ducă la budă, n-a spus de ce, dar nu se putea ține pe picioare. Am sărit s-o sprijin, să-i ghidez pașii, altfel soto cădea. Ne-am bălăngănit printre mese, apoi m-a tras înapoi. Am așezat-o pe scaun și m-am uitat atent la ochii ei. Nu avea pupilele dilatate, nu cred să fi luat ceva. Vocea-i era sigură, să fi dughit maxim două, trei beri. Eu eram abia la prima, plus o cafea înjunghiată numai pe jumătate. „Mi-e tare, tare frig”, a zis. Am masat-o pe spate și i-am simțit prin geaca groasă, de fâș, cam ponosită, oasele fără carne. I-am frecat mâinile înmănușate și am strâns-o în brațe, se simțea mai bine? „Oarecum, dar tot mi-e foarte frig.” „OK, mergem la mine.” Am plătit și le-am spus lui Marin și lui FDP că ne auzim la telefon a doua zi, vă pupă fratele vostru, Pablo Castel! În taxi o simțeam cum tremură și-i auzeam dinții clănțănind, numai să nu-mi facă vreo futută de criză, atât îmi mai lipsea! I-am pus și geaca mea peste umeri. 

Am descuiat ușa. A intrat fără să se descalțe, s-a dus direct în dormitor, s-a trântit în pat, așa încotoșmănată cum era și cu bocanci cu tot. Aș fi vrut s-o trimit să facă un duș, să-i dau niște haine de schimb, dar n-aveai cu cine vorbi. Adormise și continua să tremure ușurel, în somn, strânsă ca un fetus, cu mâinile între genunchi. Am învelit-o, mi-am pus pijamaua și m-am cuibărit lângă ea. Am mângâiat-o pe cap și am adormit, cu degetele pe spatele ei ciolănos. 

Dimineață, când m-am trezit, nu era lângă mine. În primele secunde mi-am spus că nici nu fusese vreodată, doar visasem, dar am auzit apa în baie și pași. La dracu’, de parcă n-aveam destule pe cap. Nu putea s-o fi luat din loc, dacă tot a făcut ochi? A intrat zâmbitoare în cameră, prima oară când o vedeam zâmbind, îmbrăcată cu un tricou de-al meu, un iepure galben imprimat pe piept. Oricum, numai urâtă nu. „Am făcut cafea”, mi-a zis. „Ți-e foame?” Nu știam ce să-i răspund. Părea să se fi instalat ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că urma să locuim împreună. Dacă te-a mâncat, na, așa-ți trebuie, mi-am zis. Asta e, acum poartă-te decent și-om vedea noi mai încolo cum o dregem. S-a aplecat și mi-a tras o ștampilă pe obraz, un gest de o familiaritate care m-a neliniștit o dată în plus. M-am spălat îndelung pe dinți, încercînd să-mi recapăt controlul. M-am întors, am luat ceșcuța mai mult ca să n-o refuz, eu nu beau niciodată cafea pe stomacul gol. Nora fuma, cu popneața ei minusculă pe un scaun de la birou, cu picioarele pe celălalt. Privea în gol, spre pânzele de păianjen din tavan. I-am luat gaibaracele și i le-am pus jos, unde naiba să stau? Nu s-a împotrivit, dar imediat cum m-am așezat, mi le-a tuflit în brațe. Așteptam nscaiva explicații pentru seara din urmă, cine era, ce căuta în halul ăla la Beznărie, avea casă, împlinise măcar vârsta pentru un huța-huța nonilegal? Totuși, chiar dacă gentilețea nu-i punctul meu forte, preferam să-mi spună ea, nu voiam să se simtă ca la interogatoriu. M-a văzut în expectativă. „Vrei să plec?” Să mor dacă știam. „Tu vrei?” „Aș mai fi fost aici?” „Bine, atunci stai, dar zi-mi și mie câte ceva despre tine.” Atunci mi-a povestit că fugise de douăsprezece ori de acasă, prima oară la șapte ani, după faza cu șopârlele, să borăsc, nu alta! A doua oară pentru că nu mai putea suporta albul pereților, a vrut să-i vopsească, dar mă-sa nu fusese de acord, mai avea puțin și-o pierdea în scatoalce. „Iar ultima oară e acum?”, am întrebat-o alarmat, mă gândeam că m-oi fi procopist cu-o puștancă de va trebui să dau cu subsemnatu’ la secție. „Nu, fii pe pace, acum nu mai am de unde să fug, n-am casă.” Fute-mi-aș capu’, la asta chiar că nu m-așteptam! Pentru ce oare nu-mi văzusem de treaba mea?! „Câți ani ai?” „Douăzeci și cinci, cred.” Slavă Cerului, măcar atât! Nu voiam neapărat să plece, dar aveam nevoie să rămân puțin singur, să-mi pun gândurile în ordine. Am intrat în baie să fac un duș. „Vin cu tine?” Drace! „Nu, ies eu imediat.” 

Am lăsat apa fierbinte să-mi curgă pe corp și peste față câteva minute. I-aș fi putut da niște bani, i-aș fi putut închiria o garsonieră pentru o lună, nu de biștari duc lipsă. Poate chiar să-i găsesc ceva de lucru, să spele vasele la vreuna din bodegile unde cântăm. M-am șters cu prosopul și mi-am pus chimonoul albastru. Mâzgălea cu stiloul meu Waterman pe o foaie cerată. Cel puțin știa să scrie… „Ce faci?” Nu mi-a răspuns. M-am apropiat, i-am pus mâinile pe umeri și m-am uitat la rândurile de o caligrafie exagerată, elev de primară, zău! Păreau versuri. M-am aplecat:

Bun dar dur te va găsi
Aș urma să iau nu știu ce
Jos așteptarea strigă tare
Să facă ce vrea cu umbra
Îmi place verdele cu pământ
A murdărit sângele mechizdec

La naiba, fata asta n-a auzit în viața ei de semne de punctuație! Jur pe chitara mea Fender Stratocaster, de șapte mii opt sute de verzișori, a fost primul lucru care mi-a trecut prin cap. „Asta-i poezie?” A lăsat stiloul pe birou. „Câteodată da, câteodată nu…” Clar, nu era drogată aseară, e zărghită complet. „E adevărat tot ce mi-ai spus despre tine?” A clătinat ușor din cap. Părea jignită de întrebare. Am mângâiat-o pe părul negru, tuns până la umeri. Regretam întrebarea? Neașteptat de moale și proaspăt spălat, cum nu te-ai aștepta de la cineva care doarme pe unde apucă. „Uite cum facem”, i-am spus. „Trebuie să dau niscaiva telefoane, apoi ieșim în oraș să mâncăm. Poți să rămâi la mine cîteva zile și mai vedem după, bine?” „Dar tu ai prefera să plec, nu?” „Dragă Nora, dacă vrei să fiu sincer cu tine, habar nu am ce aș prefera. Toată situația asta e al naibii de ciudată, dar nu cred că vreau să pleci. Cel puțin nu acum.” 

A înghițit trei porții de vinete, humus, ouă prăjite și patru cornuri cu unt. Mă uitam fascinat cum dispăreau în gura aia mică, în fata atât de slabă c-ai fi ridicat-o într-o mână, bucăți mari pe care le apuca direct cu degetele, din farfurie. Ospătarul i-a aruncat o privire piezișă. Mă știe, mereu las bacșișuri grase, n-a comentat nimic. A vrut un pahar de vin, dar i-am spus că e prea devreme pentru alcool, am comandat cappuccino. L-a dat pe gât pe al ei, nu înainte de a-și turna o tonă de zahăr, apoi m-a întrebat dacă poate să ia o gură din ceașca mea. N-a mai rămas nimic. Știi ce-aș vrea eu?”, a molfăit cuvintele, împreună cu un triunghi de focaccia acoperit cu un strat gros de vinete. „Ce-ai vrea tu, Nora?” Mă așteptam la un platou cu fructe de mare sau așa ceva. „Vreau să joc în filme”, a zis și nu m-am mai putut abține, am izbucnit în râs, mă țineam cu mâinile de burtă. „E amuzant? Te gândești că n-aș fi o actriță bună?” Am tras aer în piept și m-am forțat să mă liniștesc, de ce s-o fac să se simtă de căcat? Poate că o fi având ea douășcinci, cum zice, dar tot un copil. „Cu tine, Nora, mă pot aștepta la orice. Poate că ai fi o actriță bună.” 

În prima seară n-am luat-o cu mine la repetiții, am lăsat-o acasă, voiam să-i pun mai întâi și pe ceilalți în temă. Trebuie să recunosc că mi-a trecut prin cap s-o încui înăuntru, nu care cumva să dispară cu instrumente, laptop, dracu’ mai știe cu ce, dar, în loc de asta, i-am dat o cheie, poate voia să iasă cât aveam să lipsesc. Fie ce-o fi, mi-am zis. Dacă-i acord încredere, va fi cu atât mai înclinată să nu-mi înșele așteptările. Și dacă nici eu nu știu ce zic, atunci cine?! 

Abia după ce m-am întors, seara, destul de târziu, am făcut prima oară dragoste. Cum să zic eu, n-a fost un futai ordinar… unul dintre atâtea, pe care nici nu ți-l amintești… Mă aștepta dezbrăcată în pat, zgribulită sub două rânduri de pături. Îi adusesem un sendviș și o sticlă de vin, dar n-a vrut să se dea jos. A întins mâinile și m-a chemat lîngă ea. 

În următoarele zile am trăit ca un cuplu fericit, venea cu mine oriunde mergeam, a început să gătească, făcea curat în apartament, ba chiar într-o dimineață s-a dus la cumpărături, îi dădusem un card, nu foarte mulți bani pe el. S-a întors cu un rastel și câteva farfurii mov, cu Mikey Mouse în mijloc. Pentru bucătărie. Seara îi cântam, făceam dragoste, uneori mă ruga să-i masez tălpile sau să-i citesc ca să poată adormi. Usual cliché… Nu rezista niciodată mai mult de două, trei pagini, întotdeauna cărți erotice, de-altele să n-aud, că mă plictisesc de crăp! De fapt, cred că nici nu asculta. Strângea în brațe o jucărie hidoasă, un câine portocaliu, descusut de-i ieșeau câlții, și cu un singur ochi. Nu se culca niciodată fără el. Mă simțeam bine, de ce să mint, dar știam că toată tărășenia aia nu putea dura. Nora nu era ok la bibilică, totul părea firesc doar dacă o tratai ca pe un copil, nu puteai purta o discuție serioasă. După vreo săptămână am întrebat-o ce avea de gând. Am mințit-o că urma să plec în turneu. A înțeles că voiam să mă descotorosesc de ea și n-a făcut nicio scenă, cum mă temeam, s-a băgat în pat și s-a prefăcut că doarme. Abia după ce am stins lumina am auzit-o smiorcăindu-se încetișor, cu fața în pernă. Începuse să-mi fie dragă, dar nu puteam să mă leg la cap cu-o zăludă. Câteva zile n-am mai adus vorba despre asta, totuși ceva insesizabil se schimbase în purtarea ei, chiar dacă continua să facă curat, să gătească, să doarmă cu capul pe pieptul meu, ținând strâns în brațe rapănul ăla de câine. O simțeam în așteptare, parcă ar fi stat cu bagajul la ușă, las’ că n-avea nicun bagaj, îi cumpărasem eu c\teva boarfe, lenjerie, periuță de dinți și ce-i mai trebuia pentru baie. 

Vineri seara mi-a spus că nu se simte bine, n-a venit la concertul nostru din Lăptărie. Păcat, FDP a fost în formă de zile mari, iar Marin și-a vopsit ceasta mov, se vedea beton în luminile reflectoarelor, să-nlemnesc dacă mint! Când am ajuns acasă, dăduse gata o sticlă întreagă de Cabernet, am găsit-o dormind pe parchet, cu un pahar răsturnat alături, noroc că nu se tăiase. M-a simțit când am luat-o în brațe și-am dus-o în pat, dar nu s-a trezit de-a binelea. În noaptea aia am adormit greu, gândurile mi se învârtejeau în cap, ce naiba să fac? Am deschis ochii după ora zece. Nu era lângă mine. Am strigat-o, n-a răspuns. Am știut încă dinainte de a mă ridica din pat că plecase. Într-adevăr, pe masa din camera de zi îmi lăsase un bilet, cu scrisul ei rotunjit, de școlar: „Îmi pare destul de rău. Nora.” Iar, alături, la dracu’!, cardul pe care i-l dădusem și pe care aveam grijă să mai pun când și când niscaiva gologani. Și cheia. A… uitasem să spun, deși poate nu-i acum momentul cel mai potrivit: în prima seară când făcuserăm dragoste am întrebat-o cum o chema de fapt. „Nora”, mi-a răspuns, și a zâmbit atât de încântată încît n-am insistat. 

Am aruncat pe braț paltonul, mi-am îndesat pe cap pălăria neagră, mănușile pe mâini, și-am ieșit s-o caut. N-o să vă plictisesc cu detalii irelevante, era în restaurantul în care luam uneori micul dejun. Stătea singură la masă, fără să fi comandat nimic. Am cerut două cești de cafea și m-am așezat lângă ea. Am luat-o cu mâna de după umeri. Nu s-a împotrivit, dar îi simțeam corpul de plastilină, nu schița nici cel mai vag gest. „De ce-ai plecat?” „Cadou”, mi-a răspuns. „Ce tâmpițică ești!” „Sunt nebună, dar nu tâmpită, știu foarte bine că asta voiai.” „Atunci de ce-aș mai fi venit să te caut?” „Ca să mă alungi tu, în așa fel încât să te simți cu inima împăcată, ca și cum ai fi făcut o faptă bună.” Am lăsat pe masă banii pentru cafea, am luat-o în brațe, pe sus, iar tremura de frig, sau poate de nervi, și am dus-o așa până acasă, locuiesc la câțiva pași. 

Am pregătit o cadă cu apă fierbinte, am dezbrăcat-o și am intrat împreună cu ea. „Să nu mai pleci niciodată, ai înțeles?!” „Până cînd o să-mi spui tu, nu?” Nu i-am răspuns. Dar nu m-am putut abține să gîndesc: „Poate.” 

În ziua aia s-a purtat ca un copil care-și propune să fie ascultător: docilă, afectuoasă, însă fără să-și poată reține o doză de ostilitate. Seara nu m-am dus la repetiții, știam că se resemnase, n-ar mai fi fugit iar, deși îmi povestise că de la mă-sa și-a luat tălpășița de doișpe ori. Am vrut eu așa, să rămân cu ea. Cine mă cunoaște știe bine că nu-s un plângăcios, mi se urcaseră dulcegăriile la cap, parcă voi n-ați ști cum e! I-am propus să ne uităm la un film, dar a zis că nu înțelege nimic din filme, niște imagini care tot fug pe-un ecran. „Și atunci cum de vrei să fii actriță?” A ridicat din umeri. Am desfăcut o sticlă de scotch și am turnat, cu două cuburi de gheață pentru fiecare. I-am povestit câte ceva din viața mea. Când i-am cântat un tango în spaniolă, a început să râdă de se prăpădea. „Ce cuvinte anapoda”, a spus, printre hohote. „Pariez pe ce vrei că nici tu nu-nțelegi. Așa ceva nu există!” Nu i-am tradus versurile, am luat-o în brațe, am mai turnat scotch, am dansat pe o romanță fără cuvinte. M-a întrebat dintr-odată: „De ce nu poți fi și tu ca mine?”, a înșfăcat sticla de-acum aproape goală și m-a lovit cu ea în cap. Până să mă dezmeticesc, m-a mai trosnit de două ori, simțeam sângele curgându-mi din arcada stângă și din nas. Așa mică cum era, nu mi-a fost ușor s-o imobilizez, se zbătea, urla, făcea spume la gură, intraseră dracii-n ea. A trebuit s-o țin strâns minute în șir, până cînd s-a calmat cât de cât. Asta îmi trebuia, o nebună agresivă?!… Dar îmi venea instinctiv s-o mângâi, să-i sărut fruntea, ochii, obrajii sărați de la plâns. „Așa poate că o să te hotărăști mai repede.”, mi-a spus, înainte să se liniștească cu totul. Am simțit-o cum se prelinge, dacă n-o susțineam, cădea. Adormise sau leșinase, naiba să mă ia! Era vina mea că-i dădusem atâta carmol. Am dus-o în pat, mi-am oblojit la repezeală arcada, două bucăți de hârtie igienică Pufina în nas, cum o să ies pe scenă duminică în halul ăsta?, și m-am băgat lângă ea. 

N-am ieșit nici a doua zi, adică ieri. Numai lui FDP i-am povestit pe scurt, în câteva mesaje, ce se întâmplase, l-am rugat să le spună celorlalți că nu mă simțeam bine. La micul dejun Nora m-a întrebat dacă mai eram supărat pe ea. Am asigurat-o că nu mă supărasem deloc și am sărutat-o. „Da, dar voi sunteți sănătoși la cap, parc-ați fi niște aparate perfecte, făcute în China sau pe vapor, așa funcționați, eu sunt nebună.” „Nu ești nebună, aseară doar ai băut prea mult. Ești un copiluț și-mi ești foarte dragă.” „Ce vrei să spui prin foarte dragă?”, a silabisit ultimele două cuvinte. Nu puteam să plusez. Din principiu nu fac declarații, era prea mult să mă apuc de promisiuni, deși aș fi dat orice s-o liniștesc, să nu-și mai facă griji. La început, turneul fusese o minciună sfruntată, dar zilele trecute chiar am primit o ofertă, trei săptămâni în America Centrală, Mexic și Republica Dominicană. Eram hotărât s-o iau cu mine. S-ar fi tăvălit pe jos de râs auzind cum toată lumea vorbește spaniolă. Mă bucuram gândindu-mă cât de încântată va fi să zboare cu avionul, să ajungă în America, ea care se distra vizitând „alte cartiere”… N-a apucat și jur că nu știu de ce, cum naiba s-o fi întîmplat?! 

Seara, cînd am aprins un trabuc, mi s-a accentuat mahureala de la scotchul de noaptea trecută, mi-am zis, ce căcat, hai să mă dreg! Mi-am turnat un pahar și m-a rugat să-i pun și ei. „Bine, dar numai unul, ok?” A dat aprobator din cap. Dintr-un pahar s-au făcut două, trei, apoi le-am pierdut șirul, iar când s-a ridicat, împleticindu-se, am crezut că vrea să se pișe. Mereu se pișa cu ușa deschisă, știa că-mi place s-o văd. S-a dus la fereastră și a încercat să se urce pe pervaz. Am luat-o de-acolo și iar a început să dea din mâini, din picioare, să urle ca apucata. Zicea că o să mă omoare în somn. Își făcea semnul crucii, ca să întărească adevărul cuvintelor, nu care cumva să-mi închipui că glumește. Eram așa de beat că abia mă țineam pe picioare. Nu știu ce m-o fi apucat, i-am dat jos fusta, mai mult am sfâșiat-o, și m-am descheiat la prohab, mă excitase agresivitatea ei. Dar nu era chip, lovea cu amândouă mîinile, ba chiar m-a scuipat fix între ochi. I-am dat o palmă, ca s-o calmez, s-o fac să-și revină. Degeaba, nimic. I-am mai ars una, mă gândeam că adoarme dracului, ca data trecută, striga de trezea toți vecinii. Și-atunci mi s-a rupt filmul, am găsit-o dimineață așa cum o văd și acum. Când am deschis ochii, nu mi-a venit să cred. I-am închis înapoi, speram că halucinez. Dar nu. Avea deja gâtul tăiat și sângele i se scursese pe haine și canapea. Cuțitul jos, pe parchet. N-am nici cea mai vagă idee dacă am omorât-o eu sau a făcut-o singură, convinsă că mai devreme sau mai târziu aveam s-o arunc în stradă, ca pe un câine.