e timpul să fii real

arată-mi care sunt lucrurile pentru care
militezi și cum îți dresezi frica

aruncă totul în mașina de spălat
inimi

apropie-te de cei care contează
pe restul învață să-i tolerezi

călătoria la Belgrad se amână

nu mai caut să te anunț când vin
aștept să-mi treacă curiozitatea și frica
că poate nu voi afla niciodată cum o să arăt
la vârsta ta
ce boli am moștenit sau cum mi se va modifica
mersul
există o parte din mine la care nu vreau să-ți
dau acces și asta îmi dă putere
sunt copii care nu vor afla niciodată
cine i-a adus pe lume

***

recunosc o ușă chiar dacă nu știu cum
s-o deschid
o lumină caldă în întuneric
mă cheamă înăuntru
văd moartea venind
are brațele pline cu flori
nu mi-e teamă
am trăit deja atrocitatea sunetelor
dragostea violentă
începuturile care animă viața
despărțirile care fărâmițează inima

***

există în mine o tristețe care
nu trece nici când ești aici și dormi pe partea ta de pat
mă trezesc și în dimineața asta mă simți altfel
îți îngropi fața în pernă și nu simt niciun sfârșit
singurele închisori de care mă tem sunt cele din
capul meu
îți spun că te iubesc și salvează
doar părțile bune din mine

***

privim cum tremură luminile
cartierului
suntem la o terasă pe acoperișul unei clădiri
în liniștea unei seri de august

așteptăm un semn că viața ni se va schimba
în bine

mă simt norocoasă să fiu aici cu tine
să iau de la viață ce-mi aparține

cei care au dispărut

pentru multă vreme am avut același coșmar
un telefon la prima oră mă făcea să tresar
o voce de la celălalt capăt anunța o dispariție
în ambele dăți adormeam la loc iar
când mă trezeam realitatea mă lovea drept în inimă
eram orfană
mustrările de conștiință în aerul rece de
ianuarie
sentimentul că nimic din ce trăiesc nu e adevărat
mișcările mecanice cu care îmbrac hainele de doliu
îmbătrânirea subită

***

Nu am fost niciodată mai aproape de adevăr decât atunci
în zilele de mai
când mă aflam la Belgrad, în mașina unui taximetrist care mă ducea la spital
în fum de țigară și miros de pește stricat
m-am întrebat ce s-a ascuns în spatele anilor în care nu ne-am vorbit
cum ți s-a încrețit pielea sau cum te-a schimbat băutura
sunt oameni pe care nu-i mai simți prezenți în viața ta multă vreme
apoi apare cineva și-ți spune că au dispărut iar odată cu ei
moare și o parte din tine.
Intrăm pe Pasterova și șoferul zice am ajuns, plătesc
la poartă mă oprește un paznic pe care-l întrerupsesem de la masa de prânz
înțeleg că spitalul nou e în spatele celui vechi
mă gândesc că poate ar trebui să învăț ceva din ce mi se întâmplă acum
mi-e gândul la toți copiii care și-au iertat tații și nu i-au lăsat să moară singuri
într-o țară unde nu le știe nimeni numele
mă gândesc la toți cei pe care cuvintele nu i-au mai ajutat
la cei care nu trăiesc decât în memoriile celorlalți
la mine care încerc să-mi rezolv viața ca pe un puzzle